proze mici (2008)

m-am gandit la tine

si la casuta ta alba, cu gardut albastru si fantana mica si stramba de langa poarta. m-am gandit la florile tale din curte, la bujori si la “mingiuti”, la trandafiri si la zorelele mov care se urca pana sus, pe casa, la nucul meu, la menta si la musetel, la scranciobul din prun, la ciresul alb, la visinul mic, la gura-leului, la buna-dimineata cele albe, la ghioceii din zapada, la zambile. am trecut din odaia mare spre camera de oaspeti, prin usa cea mica, m-am uitat la coltul cu icoane si fotografii, m-am uitat in lada cu cele cateva hainute pe care le-ai pastrat, de cand eram copil. am probat rochiile de bal din dulapul negru, mi-am trecut degetele peste covorul cel mare, negru si aspru, cu trandafiri de lana de pe perete. m-am uitat dupa soba, sa caut gem si lapte acru si furnici.m-am intors in bucatarioara si m-am asezat pe patul inalt, langa soba. ma uit la tabloul cu fructe pe care l-ai pictat, vreau sa musc din felia de harbuz.

ma ridic sa ma uit pe geam, din camera mare, sa vad cine e la poarta. tresaream de fiecare data cand se auzea scartaind, speram sa vina ei, de departe, de la iasi, sa ma vada.

m-am dus in salita si-am pus scara, sa ma urc in pod. e subreda tare, n-ar trebui sa te mai urci pe ea, uite, se clatina in toate partile si cuiele sunt strambe!

mi-a fost tot timpul frica sa ridic capacul de la pod, nu ma urcam daca nu era deja deschis. de sus vad raftul de deasupra usii de la intrare: pensule, borcane prafuite, cuie, usturoi.

in pod e cald, e uscat, miroase a menta si a grau, a faina. miroase a lana si a ulei, a vopsele si a lemn vechi. calc pe boabele galbene adunate in movile pe lutul uscat. ma duc in capat, unde nu e lumina, acolo se ascund toate comorile: papusi vechi, tablouri, scrisori din razboi, maruntisurile care ma surprind de fiecare data si pe care am mereu emotii cand le descopar: un ac de par, un pieptene de os cu dintii desi, o foaie ingalbenita cu niste desene de demult, stativele si razboiul de tesut demontat, sprijinite de lemnele acoperisului, culorile tale, cariocile mele vechi si uscate, borcanele mici, plicuri, cutii de toate marimile.

ma uit prin geamul mic si te vad in gradina, intinzand rufe pe franghie, sa le albeasca soarele la amiaza. vad puii de randunica in cuib, langa geam. daca le strici cuibul, ele aduc nenorocire.

vad padurea pe dealul din zare, vad lanurile galbene si verzi, cu randuri pieptanate si carari negre de pamant intre ele, vad drumul cu pietre si le aud scrasnind sub copite cand se intorc vitele de la pasune, seara.

te vad cum scoti apa din fantana, invartind coarba si sprijinind galeata de metal plina alaturi, pe pamant. buna ziua tanti, i-acasa fetita matale? vrem s-o luam cu noi la padure, la ciuperci. sa nu stai cu grija, ca avem si cainele.

revad furtunile de vara, cand ne ascundeam in casa noi amandoua, langa geam, si-mi spuneai povesti, sa-mi treaca frica de tunete. se lumina alb toata casa cand fulgera, si se zguduia pamantul cu noi si cu prispa, si ma gandeam ca peretii aveau sa se crape, sa ne acopere. clantaneau geamurile si se auzea ropotul ploii pe lutul gol in fata casei, pe tabla de pe streasina si in vana de metal pusa in colt, sa stranga apa. ne era frica, asteptam cuminti sa iasa soarele.

vad cerul negru negru de tot, asa cum il vedeam stand cu capul in poale la tine, noaptea, pe prispa, cand ma mangaiai pe par cu ulei de nuca, sa-l descalcesti. imi povesteai despre toate stelele. uite, carul mare. uite, steaua marinarilor. uite mai incolo si carul cel mic. uite calea laptelui. uite luna si c-o stea.. Luna si Costea, ma gandeam eu, punctul mic si alb de langa coltul de jos al lunii era Costea.

atunci mi-am dat seama ca cerul era o patura neagra si veche, plina de sparturi prin care ajungea la noi lumina zilei, de dincolo. acolo m-am gandit ca luna era o taietura ceva mai mare, facuta anume pentru noi oamenii, sa nu ne fie frica de intuneric noaptea.

te vad pe tine la gura sobei, aprinzand focul, facand turte cu branza, bors, compot de prune verzi, mamaliga, cartofi cu usturoi verde.

te vad culegand flori din fata casei.

te vad cu sapa pe umar, mergand apasat inaintea mea, pe drumul cu pietre. ma vad si pe mine, ajungandu-te din urma, cu mersul meu maruntel si cu sapaliga mea, de care ma tot impiedic.

te vad cum cosi flori si ciupercute, vrabii si ramuri pe panza alba cu tiv rosu. stau cu capul in bratele tale si ascult acul si ata impungand si trecand prin panza. mi-e atat de drag sunetul asta, am sa adorm cu el, ca atunci. pc!fffffffffffffffff! asa coseai. asa auzeam, era ca un fel de inima care se misca in doi timpi, pc si fffffffffffffffff..

am sa adorm la tine in poala, sa ma mai legeni inca o data pe picioare, sa-mi spui o poveste, sa te aud langa mine. hai, de ce nu ma faci mica, sa ma pui in buzunarul de la sort, sa ma iei cu tine peste tot pe unde mergi?

Luluţ

Luluţ te-am visat..

ameţeai, erai trist..
m-am speriat când ţi-ai pierdut echilibrul şi te-ai agăţat de genunchii mei..
mă uitam surprinsă la tine (să fie vreo 20 de ani de când ne-am văzut ultima dată?)..
nu te-ai schimbat deloc..
doar că în clipa în care ai ameţit, am văzut cum luminiţa din ochi ţi s-a stins pentru câteva secunde, ai devenit alb de tot sub masca de smântână, bujorii vopsiţi păliseră şi ei..
mi s-a facut frică, nu ştiam că păpuşile se pot îmbolnăvi.. eu te vindecam tot timpul când ne jucam, chiar dacă nu aveai nimic…
“nu se mai joacă nimeni de-a doctorul cu mine” mi-ai spus, “de asta cred că sunt bolnav..”
vreau EU să mă joc Luluţ..
ce te doare?
vrei un ceai din frunze de plop, ca pe vremuri?

vrei să te intinzi?
să-ţi fac patul?
am atât de multe să-ţi povestesc..
abia aştept să te simţi mai bine, să stăm de vorbă..
mi s-a oprit inima şi am ingheţat când am văzut cum ţi-a fugit scânteia din ochi.. să nu mai faci aşa ceva..
ce dor mi-a fost de tine!
nu mai pleca, Luluţ..
hai să cantăm, mai ştii melodia noastră?
mmmm mmm, mm, mmmmmmm…
stai cu mine, suntem tare singuri..

7 ½ minute. zborul.

A trebuit să ne vedem prima oară când ne-am întâlnit în doar 7 ½ minute, ca în filme:
eu – alergând pe lângă tren, numărând vagoanele de la 11 pana la 3, îngropată în genţi care se legănau peste mine în contratimp la fiecare pas;
tu – alergând odată cu mine, păşind de două ori mai repede, cu paşi de două ori mai mici, umplând tot aerul din jur cu bătăile inimii.
Schiţa ar fi:
Miroase a fum, a grabă, a noapte, a tren.
Îmi vine să plâng, pentru că, deşi abia am ajuns, sunt pe picior de plecare.
Alerg uitându-mă la tine. Eşti foarte frumoasă, roşie la faţă şi îţi stă atât de bine cu cerceii ăştia – bile roşii ca cireşele – prinşi de lobul urechii.. de fapt nu cireşe, mai bine coacăze roşii.
Ne cunoaştem demult, deşi ne-am găsit abia luna trecută. Nu ştiu prin ce minune am apucat să ne vedem, o întâlnire ca un fâlfâit de aripi:
în timp ce alergăm împreună pe lângă tren; eu urc şi tu rămâi jos înfiptă în peron, ţinându-mă de mână; roţile încep să se mişte şi vagoanele să scârţâie; lacrimile se rostogolesc la deal înspre ochi; aruncăm câteva pacheţele cu suveniruri, eu – din tren, tu – înspre tren.
Scena s-a petrecut într-un interval de timp mai scurt decât cel în care am scris frazele de mai sus.
Mi-am imaginat că eram precum oamenii cărţilor, asemeni personajelor care stau în echilibru mereu pe marginea prăpastiei, trăind momente croite anume pentru ei, clipe în faţa cărora tuturor ni se opreşte răsuflarea: personajelor, scriitorului, tipografilor şi nouă – celor care citim.
Noi am fost acolo, în cartea noastră!
Noi am aflat cum e să-ţi intâlneşti oglinda vie, ştim cum e să trăieşti acolo, între paginile 42 şi 43, aşa cum păţeam mai demult doar în vis ori când citeam “La Medeleni” sau “Invitaţia la vals”, “Elevul Dima dintr-a şaptea”, “Lorelei” sau “Enigma Otiliei”. Aşa trăiam, aşa era.. adică exact cum a fost atunci când chiar s-a întâmplat: nu e timp să înţelegi CE e, ce a fost.
Tot ce poţi face e să te ridici pe vârfurile picioarelor, ca atunci când visezi că zbori; simţi momentul desprinderii de pământ, când ţi-e frică deşi eşti convins că poţi zbura şi că într-adevăr se întâmplă.
Împingi călcâiele-n peron şi simţi cum te desprinzi, cum te inalţi, alergi şi înţelegi ce înseamnă să nu ai nevoie de aripi.
Aşa a fost.. noi ştim, pentru că – fiind atât de acut – nu ar fi putut dura mai mult de 7 ½ minute.

luna plina

sunt eu. aici. in varful patului.. gandindu-ma la tot.
trebuie sa scriu despre TINE.
pentru ca tu esti tot ce am mai bun. si esti tot ce am mai rau. toate sunt din cauza ta. si datorita tie pot sa scriu.

tu nu ai vrut niciodata sa alegi. te cunosc mult prea bine. stiu ca poti sa fii orice ai vrea sa devii. stiu ca tocmai de asta nu vrei sa te hotarasti. alegand un singur rol le-ai distruge pe toate celelalte. mai mult decat atat, ai ucide speranta, ai alunga Visul.

n-ai renuntat niciodata la nimic. doar ai amanat. pentru cine stie cat timp. dar toate sunt inca acolo, si cateodata le insiri pe masa. ca in prima zi, cand ai ales stiloul. apoi banii. apoi peria de par si oglinda. apoi florile. cartea de colorat. muzicuta.

la fel si acum. le rasfiri in gand pe toate. si refaci vechiul joc. mereu atingi altceva prima oara. sa vedem ce va fi de data asta. schimbi ordinea lor pe masa, alegi cu ochii inchisi, pentru ca le cunosti mult prea bine si nu te mai surprinde nimic.

zambesti, pentru ca recunosti forma. ai ales o fotografie. urmeaza o perioada plina de amintiri. melancolie. lucruri uitate. de fapt, nu uitate. amanate. lasate in pace. pentru mai tarziu.
acum a venit vremea lor. cele de astazi vor mai astepta.

ai putea deveni orice. orice. crede-ma. te vad de atata vreme, iti observ jocul, ma bucur odata cu tine cand incerci lucruri noi.

incepi tot timpul altceva. pentru ca vrei sa vezi ca inca mai poti alege. vrei sa iti dovedesti ca poti. cand ajungi sa te pricepi tot mai bine, cand simti ca ai lasat deoparte celelalte posibilitati, te ingrijorezi. te sufoci. ai nevoie de toate pentru a putea continua. ele nu pot muri. nu au voie.

te vad invatand, citind, scriind, desenand, facand fotografii, cantand la pian. te vad scotand genuncherele din sertar, te vad alergand.

te vad peste tot si nu apuc sa ma obisnuiesc cu tine, pentru ca mereu te schimbi si alegi altceva de pe masa.

in seara asta te-ai linistit. te-ai urcat pe pat sa te uiti la luna plina.

ai inceput sa scrii despre mine. intotdeauna m-am gandit ca vei deveni scriitor. ti-au spus si altii lucrul asta, pentru ca ii uimeai cand scriai ceva nou.

nu ai vrut sa scrii. mi-ai spus ca tu nu scrii pentru ceilalti. nu scrii la comanda. nu scrii decat atunci cand simti ca ai ceva de spus. cui? TIE, mi-ai raspuns.

stiu ca nu poti scrie doar pentru mine. scrii pentru toti ceilalti. paradoxal, intotdeauna te-ai izolat, ai preferat visul si nu viata de zi cu zi, pe care o vezi ca pe un context. un context pentru CE?
-i-ai indepartat pe ceilalti. nu vei mai avea cititori.
-nu-i nimic, am alte lucruri de facut. pot sa desenez. si voi reincepe sa scriu atunci cand stiu ca ii voi putea surprinde cu asta. acum sunt prea obisnuiti cu faptul ca eu scriu. trebuie sa uite. sa le fie dor. sa mai vada si altceva de la mine.

ti-am zambit, pentru ca stiu ca tu nu vei creste niciodata. tu esti cauza si scopul tuturor lucrurilor.
te-am mangaiat pe par, pentru ca stiu ca iti este greu sa fii asa cum esti.
te-ai inchis intr-un glob. te-ai incuiat in ziua aceea vrajita, in care aveai toate obiectele pe masa si trebuia sa alegi unul, desi te fascinau toate.
inca le alegi. inca le schimbi ordinea.
tu si luna. ea nu creste niciodata mai mult decat atunci cand e plina. nu se depaseste. nu-si iese din sine. nu-i cresc colturi. nu-si schimba culoarea. dar trece prin toate fazele. iar si iar.