poezii (2008)

Mentiune: fotografiile folosite pe aceasta pagina nu imi apartin sunt culese de pe WWW.DEVIANTART.COM si de pe WWW.FOTOCOMMUNITY.COM

Cea cu macul ii apartine domnului Tudor Pantelimonescu, dupa cum bine a facut sa imi atraga atentia. Nu mai am linkurile celorlalte imagini, sper ca autorii sa se sesizeze si sa mi le trimita, pentru corecta informare publica.

oscilez mereu
între
a zbura
şi a-mi construi
ceva.
casa mea e din aripi de fluture.
geamurile ei sunt din aripi de fluture.
grădina mea şi gărduţul meu sunt din aripi de fluture.
când e vant
se dărâmă.
eu sunt fluture.
îmi smulg aripile
periodic.
să-mi repar lumea.
acum tocmai ce le-am smuls.
pentru câtva timp
voi fi vierme.

noaptea macilor

pentru noi.

pentru cei care nu se vor mai trezi mâine dimineaţă..

ne străduim să nu aţipim deloc în ultima noastră noapte.

ne înlănţuim frunzele.

lăsăm luna să ne mângâie petalele.

ultimii fluturi să-şi agite aripile groase printre noi.

fluturii pufoşi.

fluturii grei.

aripile lor precum cortina vişinie din tafta

se vor închide peste ochii noştri, în locul pleoapelor,

care vor rămane căscate pentru totdeauna.

fluturii de noapte, cu blăniţa de pe spinare.. fluturii-bondar.

ne unim să privim luna în lanul de maci.

luna ascunsă în păcură. în pătură. în pajură. în papură.

luna în maci.

noaptea mişună printre macii cu petale de fluturi grei.

luna lunecând prin smoală, murdărindu-se de abur.

acolo mergem noi toţi.

acolo pleacă sufletele noastre,

în timp ce fluturii ni se transformă în pleoape.

înspre lanul de maci păşim noaptea

şi ne întindem moleşiţi în iarbă,

pentru ca macii noi şi proaspeţi

din nările noastre să încolţească.

când explodează roşu

- din bobocul crud şi aspru -

macul meu de noapte

se uită spre lună

respirându-i ceaţa din jur.

oda fara nume

sa cante despre lume,

despre viata si despre padure.
si muzica din Ea sa se-ntrupeze,

din Ea sa porneasca dansul.

ritmul sa fie

pasii Ei

si zbuciumul parului cu macii rosii

din cozile impletite pe tample.

calcaiele sa bata pamantul

si prin piept sa rasune tobele.
sa bata cu inima

si cu pleoapele.

sa bata cu palmele aerul

si-apoi sa-l respire si sa-l strige.

sa-l faca sa FIE.

rochia de in larga sa roteasca pamantul ametit

si sa-l dezvarta pana la ultimul cerc,

inainte de care totul statea pe loc.

zapada si petalele de mar

in parul Ei sa faca o cununa.

in dansul Ei descult sa deseneze

Viata si Lumina.

din zambet Ea sa dea culoare cerului si marii,

lanului si muntelui, raului si pietrei.

Ea sa fie Tot si fara dansul Ei nimic sa n-aiba Vis.

Ea sa plamadeasca stancile si vaile,

din talpile Ei goale sa se-ntinda in pamant

radacinile a tot ce este Verde.

din privirea Ei sa infloreasca toate petalele

si din plansul Ei sa se scuture semintele.

la poalele Ei sa incolteasca iarba

si mieii sa pasca din ringul Ei de dans.

Ea nu doarme.

Ea sterge ziua si noaptea,

alcatuind din Toate un Vis.
Ea nu stie cuvintele.

Ea fara intuneric si fara moarte va ramane.
Ea nu stie grijile si dansul Ei este neintrerupt.
Ea nu cunoaste frica

si-n parul Ei sunt valuri numai de iubire.

in nebunie si visare nu incap sfaturi,

nici amenintari.

pentru ca-n bratele ridicate

cu degetele desfacute si palmele albe sta Speranta.

in dansul Ei rotit cu El se intalneste

fara sa-l vada sau sa-l cunoasca vreodata.

pentru ca asemeni Ei, El Este.

in lumea Ei cu maci nimic nu-ncepe

si nici nu se termina.

Ea nu-ntelege Timpul si Asteptarea nu exista.

nimic nu se intampla asa cum nimic nu se destrama

pentru ca totul e iubire.

cu toti copiii si cu mortii,

cu cei ce vor veni si cei care-au plecat

Ea paseste in cerc.

prin Ea se nasc si-n Ea se-ntorc toate frunzele,

curcubeul si stelele.

in parul Ei despletit isi gasesc toate vietatile mangaierea

si Ea aduce somnul celor obositi.

pe Ea o roaga oamenii sa rada-n hohot

atunci cand au nevoie de Lumina.

in numele Ei, fara sa stie, toti coboara pleoapele o clipa

atunci cand fac dragoste.

in dansul Ei se unesc oamenii si din visarea Ei se nasc toti fiii.

cu Ea se alina toti atunci cand parintii lor coboara tacuti

sub primul pumn de tarana.

langa Ea plang toti atunci cand fiii lor se-ntorc in pamant

inainte de vreme

si cu rochia Ei lacrimile lor se sterg.

in poala Ei se leagana copiii fara nume

si frica lor si disperarea

in sanul Ei se pierd.

dezvăţul

e adevărat că orice lucru învăţat

poate fi dezvăţat?

de ce pentru învăţare este nevoie de un învăţător,

iar pentru dezvăţare trebuie să te descurci singur?

se caută dezvăţător:
.. cineva care să mă dezveţe

să scriu şi să citesc,

să mă dezveţe să vorbesc şi să merg,

să mă dezveţe să-mi leg şireturile

şi să aprind un chibrit.

.. să mă aducă înapoi la stadiul de spirit curat,

fără tabieturile impuse de societate:

să mă dezveţe toate noţiunile,

toate simbolurile şi codurile;

să mă dezveţe să număr;

să mă dezveţe cuvântul “cuvânt”.
.. să mă ajute să redevin simplă

ca un ou.

.. să mă ajute:

vreau să mă deztegrez în societate,

pentru că m-am saturat să mă integrez.
.. să mă dezformeze.
.. să mă dezdrume.
.. să mă dezfricoşeze.

.. pentru că m-am săturat să înţeleg.

vreau să dezţeleg lucrurile.

să le cunosc pe altă cale,

să-mi fie dezduse şi nu induse.

vreau să dezmagazinez.

să dezglobez…

să dezcerc lucrurile încercate.

să dezcep lucrurile începute şi abandonate.
vreau să fiu deziţiată

din toate cele in care am fost iniţiată.

coaste

un fel de dor cu amandoi pumnii
imi bate intre coaste.
si frica tot de coaste cu ghearele
se prinde, ca de gratii un prizonier.

pe coaste nerabdarea se inalta,
rasucindu-se printre ele ca un vrej incolacit.
sub coaste un fel de ciocan incearca sa indrepte
lumea viselor cu bataile lui.

penelopa

mi-am tesut parul intr-o seara.
din el am facut o barca.
din barca sa pot sari.
in apa neagra, in apa larga.

cu mainile si cu picioarele parul mi-am tesut
precum paianjenul din baie,
am numarat ochiurile din impletitura lui si mi-am facut
un covor fermecat pentru calcaiele cele cu aripi.

parul crestea din el cand teseam,
se-ntindea peste lume precum frica.
infasuram in el grijile ca-ntr-o broboada
si-ntr-un varf de brad legam bocceluta mea castanie si-ncalcita.

teasta goala ca un ou imi ramane numai mie
fara parul in care lumea mi-am tesut.
vantul pe langa tample sa nu mai gaseasca vreo suvita
si-n ochi niciodata umbra sa nu-mi bata.

in dansul meu rotit numai rochia sa se ridice.
capul meu ca o minge de lut copt la soare
cand se-nvarte sa para ca sta pe loc.
chipul lin ca ceafa vreau sa-mi fie
si tamplele aidoma fruntii:
toate netede si curate,
albe sa fie barbia si crestetul.

brain f[r]iction

ziua in care oamenii imi sug lumina

si ma lasa cu mintea intunecata.
ziua in care oboseala se transforma

in poezie si frica in poveste.
ziua mea.
la fel ca celelalte zile ale anului,

numai ale mele.
o zi atat de proasta, incat n-as fi vrut

s-o impart cu nimeni.
o zi atat de goala, incat orice incercare

de a o colora sau umple putin ar fi esuat.
ziua ca o gaura neagra.
ziua ca o gura flamanda de minciuni.
ziua ca o lipsa, si nu ca un “ceva”.
ziua ca un “nu”.
ziua in mod abstract,

fara vreun reper in calendar.
ziua plutitoare,

fara data.
de fapt nu e o zi.

e doar o stare.
it will pass.

din pat

stam intinsi,

tu cu mainile incrucisate sub cap

si eu intr-un cot,

ca taranii lui van gogh.

cerul vine peste noi

prin cupola de sticla.

avem o casa.

cu platenariu in dormitor.

sub noi se intinde un pat patrat.

ne invelim cu patura

neagra si veche,

plina de intepaturi,

prin care ghicim lumina

zilei de dincolo

si o taietura ceva mai mare,

facuta anume incat sa nu ne temem de intuneric

in timpul noptii.

i se spune Luna.