din popor culese (via tata)

(n-am avut timp să corectez diacriticele; am dat copy/paste textului primit)

(autor necunoscut; cine-şi recunoaşte capodopera să-mi dea de ştire.)

Scrisoarea a III-a

Iată vine-un Jeep pe stradă, cu un girofar pe el,
Baiazid stătea în dreapta şi rosti către şofer:
“Sper că Mircea să ajungă, să nu-ntârzie din nou.
Ia vezi daca-a tras maşina, lângă gura de metrou..”.
“-N-a venit Maria Ta, zise el privind in jur….”
“-Şi mi-a zis că fix la 12 ne vedem lângă Carrefour”.

Asteptând vreo 5 minute , îşi pierdu orice răbdare,
Şi trimite bodiguarzii să se uite prin parcare
La un semn (curbă la dreapta), se opreşte un X5.
Şi din el coboară Mircea, în bermude şi opinci.
Printre turci porni agale, şi privindu-i cu nesaţ,
Le-arată un “Sony Vaio”, care-l ţine la subraţ.
Agitat, la el în Jeep, şi-mbrăcat tot în civil,
Baiazid nu mai rezistă şi îl sună pe mobil:

“-Tu esti Mircea?”
…”-Da-mpărate, am uitat să îţi dau bip,
Dar am stat mult la Rovine, era coadă la Agip.
Nici n-am nimerit din prima, că nu vin aici prea des,
Şi-am luat-o … pe centură, îndrumat de GPS!
Acum am parcat maşina. Unde eşti?, că vin la tine…”

“-Sunt la mine în maşina şi te văd, te-ndrepţi spre mine”.
Şi de-ndată ajunse Mircea şi urcă la turc în jeep.
Şi-ncepu să îi explice că nu vrea, cu nici un chip
Să îşi strângă întreaga oaste la Rovine în câmpii,
Şi să lupte pân’ la moarte cu ai turcului spahii.

“-Baiazide, ştii că-i criză, şi-acum viaţa-i foarte grea,
Mă gândeam ca să ne batem,… dar la “Heroes” în reţea.
Sau în loc să cucereşti, cu armate-al meu popor,
Nu ai vrea , dacă ai wireless , să jucam “conQUIZtador”?

“-Cum când turcii-mi sunt în vamă , şi-am venit din Istambul,
Tu nu vrei ca să ne batem, că nu ţi se pare “cool”?
Eu nu-s disperat ca tine să stau nopţi întregi pe net,
Eu trăiesc în realitate, şi nu e nici un secret
Că am fost în multe lupte : Varna , Bilist sau Oituz…”

“-Pai eu sunt online tot timpul, nu puteai să dai un “buzz”??”
“-Mircea!!! Vin c-o întreaga oaste, iar tu faci mişto de noi..,
Mâine sunt aici cu turcii şi-ţi declar de-acum război”.

“-Cum vrei tu, mărite rege, eu speram să mă-nţelegi,
Căci de-ajungem la cuţite, voi nu mai plecaţi întregi.
N-aş vrea să pun pe “YouTube”, cu-ai tăi morţi, videoclipuri,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale jeep-uri.
Dar, de asta ţi-e dorinţa, mâine ne vedem la luptă,
Şi-ţi promit că pleci d-aici cel puţin c-o mână ruptă”.
Şi zicând acestea Mircea, îl lăsă pe Baiazid.
Şi trântindu-i portiera el pleca la pas grăbit.
Când ajunse la maşină, găsi-n geam, pe-un bilet scris:
“Scuze. V-am blocat o roată, c-aţi parcat pe interzis”…

Şi dă Mircea multe mail-uri, sms-uri, mii de “bip”-uri,
Ca să-şi strângă toţi oştenii şi să îi îndese-n “Jeep”-uri.
Demarând în mare trombă, se-ndreptară spre Rovine,
Dar aici găsiră turcii, toţi cu pantalonii-n vine!
Toţi văitându-se de moarte, ghemuiţi prin iarba scurtă
Rezemaţi de cate-un ciot, şi ţinându-se de burtă.

“-Baiazid , hai să ne batem….!! , Unde eşti, de ce nu vii?”

“-Mi-am scos în oraş oştenii, şi i-am dus la KFC.
Şi-am mâncat cu poft-aseară, tot ce ni s-a pus pe masă…”
Răspunse-ncordat sultanul dintr-o tufa mai retrasă.
“-N-am ştiut că la “fast-food”-uri nu e bine să mănânci,
Mai ales în România , fiindcă rişti să pleci pe “brânci”…
Nu mai vreau ca să ne batem, iartă-mă, a fost o farsă.
Dă-ne nişte “triferment” şi-o să facem cale-ntoarsă”…

Şi aşa a scăpat Mircea de o luptă la Rovine.
Deci se vede pân-la urmă că “fast-food”-ul face bine.
Asta-i tot…Dar fi-ţi voi siguri că Istoria o să zică:
“Turcii l-au văzut pe Mircea şi-au făcut pe ei de frică”…

photoshop

am aplicat un tutorial simpatic si am obtinut ceva de genul asta:

Stau la coadă, ajung la casă şi-mi dau seama că deşi n-am cumpărat nimic, am totuşi o carte în mână. M-a ales ea pe mine din raft, mă întorc să strecor obiectul magic la locul lui. Nu-s cleptomană, dar m-a ales o carte sau mai bine zis m-am ales cu o carte. Se mai întâmplă, îmi plac librăriile alea cu fotolii roşii unde poţi citi fără să fii nevoit să cumperi. Nu că n-aş cumpăra, ci pentru că-i fain să nu achiziţionezi cărţi ca la aprozar. E important preludiul, cartea aia va dormi alături de tine pe noptieră şi n-ai lăsa orice străin să-ţi intre-n pat. Mă rog, e relativă chestiunea şi probabil se aplică mai mult când e vorba de cărţi.

Îmi place să-mi aduc aminte biblioteca din Coimbra, cu jilţuri, lilieci şi rafturi până la boltele cu frescă; mare şi adormită că o pădure în lumina moale cu sclipici de praf şi miros de hârtie veche. Mi-ar fi plăcut să citesc acolo, să nu fiu turist, ci împărat şi să închid uşile grele în urma mea, să mă ascund în linişte şi toată curtea să mă uite câteva zile, să rămân dezbrăcat în faţa cărţilor, să le citesc şi să mă citească, fără mantii de hermelină, sceptru şi coroană.

Unde să citească, săracii copii! La biblioteca şcolii, unde doamna Leic nici măcar nu le dă voie să se uite prin rafturi? La ore? În bucătărie, printre ardei umpluţi şi salată de vinete? În camera lor, care miroase a somn, a teme şi a resturi de creion din ascuţitoare? La budă? În sufragerie, unde ştirile de la ora cinci mătură orice urmă de feng shui? În pod! Dar cine mai are bunici la ţară? Mai demult ni-i lua cooperativa şi canalul, azi ni i-au luat multinaţionalele şi pe ultimii. Nicium nu-i bine. Ce să facă bieţii copii, să citească Medelenii pe LCD?

E fain la oraş, ai privacy, chiar prea mult. Nu te întreabă nimeni ce-i cu tine nici măcar atunci când cazi mort pe stradă. Oameni cu ochelari de cal, care nici măcar înainte nu se uită. Doar în jos, mereu în jos, numărăm preocupaţi gumele de mestecat şi chiştoacele de pe trotuar. E fain la oraş, există câte un ambalaj pentru fiecare obiect, roşii plasticate din Turcia sau Israel, avocado traşi în vid unul câte unul, pentru oameni singuri si maniaco-depresivi, care ţin regim de slăbit urmând metoda Mihaelei Rădulescu. La oraş e fain, deşi buda se mai înfundă şi se revoltă pe la parter uneori, umplând toată casa de… Dar măcar nu e-n curte. E în casă şi casa e în bloc şi blocul e-n cartier, care e-n oraş. Cutie în cutie în cutie. Da-i fain, ai tramvai, ai taxi, ai mall.. ce-ţi mai trebuie?

hai să ne jucam şi noi de-a oamenii fericiţi. să mai trimitem şi noi o carte poştală, o alună, o măslină, un semn de viaţă, ceva. să stăm în jurul focului şi să ne prefacem că avem ce povesti.

propunere de experiment: îţi dau o oglindă şi-am să te rog să nu-ţi iei ochii de la ea câteva ore. ce mă enervezi când te aşezi  la pozat, nu vreau să-ţi fac statuie, am de apăsat doar un buton. zic să mă chemi când te-ai plictisit de uitat în oglindă şi-abia atunci îţi fac poză. vreau să emani totuşi o stare dincolo de coaja aia groasă de fond de ten. fie şi de plictiseală, e o stare aproximativ fotogenică, dă bine la privitor. e uşor de confundat cu melancolia. când eşti cel mai plictisit şi mai plictisit, atunci să mă chemi să-ţi fac poză. or să te compătimească toţi din public pentru privirea plină de durere şi pentru aura dezamăgită şi lovită. cine ştie prin ce-a trecut, or să zică. cine ştie ce poveşti ascunde, or să gândească.

compunere despre toamnă doomiinoo

Castagnata 2009 – Sampierdarena

cine poza nu măreşte.. degeaba “se mai priveşte”!!! )

color:

_______________________________________________________

un fel de sepia: