*Mariuşa*

Triunghiul de găuri al Mariuşei (I)

link imagine

Foarte frumoasă ai fost tu mai demult, Mariuşo!
Cinci vieţi mi se pare c-au trecut de-atunci, poate chiar 6 din vremea când căutam pe tine cu limba locul din care îţi porneau picioarele;
Mult am mai căutat locul acela, ţin minte că începusem să cercetez pornind din creştet, te-a amuzat mult chestia asta. Vreo două nopţi mi-a trebuit până să ajung acolo, am bătut cale lungă mirosind circa 2 metri pătraţi de piele, por cu por. Dar l-am găsit.

Minunat loc mai era acela de unde creşteau picioarele tale! Am vrut să-mi fac fundaţia casei acolo, să pun piloni, să torn ciment şi să-mi imprim în el palmele, aşa cum făceam în copilărie şi cum fac vedetele când îşi inaugurează plăcuţele memoriale pe trotuar. Voiam să scot din anonimat pântecele tău, înfigându-mi palmele în el. Voiam să zgârii cu băţul: “mine forever” pe burtica ta rece din beton moale.

Mariuşa mea cu sâni ciudaţi: îmi plăcea să mă joc dimineaţa înainte să te trezeşti, pe furiş, să-ţi violez sanii cu degetul, să mă amuz că sfârcurile tale se întăreau în somn şi rămâneau în interior, dupa cum le apăsam eu, în gropiţele săpate de mine cu degetul. Mariuşa mea cu găuri de sfârc; băgam în ele vârful limbii şi tot nu te trezeai; sugeam sfârcurile şi le trăgeam afară şi tu încă dormeai. Mariuşa cea cu buric triplu: buricele sânilor şi buricul pântecelui. Triunghiul de găuri al Mariuşei.

Te trezeai abia când se făcea lumină şi soarele era prea puternic pentru ca eu să mai pot ţine ochii larg deschişi.. Tu abia atunci îi deschideai, când mie îmi curgeau lacrimi de efort, chinuindu-mă să nu-i ţin mijiţi.

Te intindeai pe tot patul, împingând cu palmele peretele, mieunai, clipeai, plescăiai din buze, îţi era sete, încordai picioarele, te scărpinai pe umăr şi te frecai la ochi, vedeai sfârcurile zgribulite şi pufneai în râs: “Ce mi-ai mai făcut?!”

Te puneam să ghiceşti – spune tu, ce crezi că ţi-am facut… De ce s-au zbârcit bomboanele tale?

Râdeam si îmi promiteai răzbunare de fiecare dată deşi ştiai foarte bine că n-aveai nici o şansă, fiindcă somnul tău era ca şi tine, din ciment moale iar al meu era din puf. Tu dormeai, eu nu. Asta a fost dintotdeauna diferenţa dintre noi. În rest nu ne deosebeam prin nimic.

“Bună dimineaţa oglindul meu” îmi spuneai în timp ce-ţi acopereai jucăriile cu cearşaful. De ce le acoperi? “Pentru că te-ai jucat destul cât eu dormeam. Am să mă răzbun la noapte.” Răzbună-te acum, te rugam eu. Merit o pedeapsă năprasnică! M-am pregătit psihic pentru asta, astept să mă zgudui.

“Eşti un şmecher, asta nu-i pedeapsă!”

Aşa e Mariuşo, eram un şmecher şi tu erai din ciment moale şi aveai trei găuri mici la vedere şi alte două ceva mai ascunse şi mai calde, le vedeam în faţa ochilor în momentele cele mai nepotrivite: pe la serviciu, pe stradă, prin autobuz, mă feream de ele ca de dracu… Eram un şmecher cu vedenii, bântuit de pentagonul tău de găurici.

Sobiţa mea, Mariuşa (II)

image link

Am fost ieri cu Mariuşa la piaţă; nu mai mersesem demult pe undeva împreună. Obişnuiam să alergăm tot Copoul la deal şi la vale, ne opream numai să ne sărutăm atunci când nu trecea nimeni pe lângă noi şi iar porneam.

Acum coborâm din tramvai şi ne sprijinim unul de altul: ea e umbrela mea de dantelă iar eu sunt bastonul ei de fildeş. Cînd i-am spus asta nu a râs deloc, s-a întristat.

Mi-a spus Mariuşa într-o zi – cu foarte mult timp în urmă, că ea nu vrea să mai trăiască fără mine, propoziţie care la momentul acela mi s-a părut dramatică, împinsă spre absurd, teatrală. Nu am înţeles ce voise să spună cu asta până azi. Mă gândisem în fel şi chip, reinterpretasem ceea ce mi-a spus.. ţin minte că am ales varianta “hai să locuim împreună”.

Abia astăzi am ştiut ce a vrut ea sa spună acum cinci vieţi, abia astăzi – când am înţeles că ea e umbrela mea, abia astăzi când eu mi-am dat seama că sunt bastonul ei.

Am fost la piaţă şi am luat-o de mână; ce dor îmi era s-o ţin de mâna! Întotdeauna am iubit palmele ei; eşti o sobiţă Mariuşo – aşa îi spuneam, lângă tine se moare de cald şi se transpiră precum caii, lângă tine nu se poate sta îmbrăcat, abia când ajung pe burtica ta rece şi-mi pui palmele fierbinţi peste urechi, abia atunci mă simt în largul meu.

Mariuşa merge încet, apăsându-se pe braţul meu, pentru că eu sunt bastonul ei elegant pe care îl admiră lumea. Eu îi dau farmec, e încântătoare pentru că ea e Mariuşa, pentru că are un baston care i se potriveşte de minune, sculptat anume pentru ea…

Aseară m-a întrebat: “oare noi mai avem timp?” M-am uitat la ea şi n-am stiut ce să-i răspund. Am avut puţin timp până acum, m-am gândit. Am facut din el de toate, aşa cum faci dintr-un singur pui cinci feluri de mâncare: şniţele – din piept, ciorbă – din oase, piele, spate şi gât, pârjoluţe din carnea ciugulită de printre coaste, pui cu smântână din pulpe, răcituri din aripi, cap, gheare..
Văzînd că nu răspund, mi-a tras faţa cu mâinile mai aproape şi mi-a spus: “tare eşti prostuţ, se vede că ţi-au trecut toate năzbâtiile prin minte! Am vrut să spun: mai avem timp să ne plimbăm un pic şi să ne luăm o îngheţată înainte de telejurnal?”

Mariuşo te iubesc atat de mult, nu-mi ajung vieţile astea să mă satur de tine, nu-mi ajung deloc… De asta mă-ntristez, pentru că nu ştiu nici eu cum să mai trag de ele, cum să le mai întind fără să bată la ochi îngrijorarea mea, fără să te întristez şi pe tine. În fiecare zi ai ştiut cum să-mi faci poftă să mă trezesc şi să te văd.

“Eu cred ca noi suntem iar copii”, mi-ai spus zilele astea. Mă uitam la tine cum tăiai meticulos un pui, cum alegeai pielea de pe el, cum tăiai legumele şi te bucurai să le aşezi în forme ciudate pe lemn: desenai flori din ceapă roşie cu mijlocul din felii de morcov şi frunzele din pătrunjel. “Putem face tot ce vrem”, ai mai spus, “hai să ne întoarcem diseară pe dealul nostru, sub nuc, să ne uităm la stele, să-ţi spun povestea cu cerul care e o patură veche plină de spărturi; lasă-ţi capul pe mine, vreau să te dezmierd şi să-mi ascund limba după urechea ta şi tu să mormăi spunându-mi: Mmmmmariuşă obraznică!”

Mi-e dor de Mariuşa mea din copilărie, de Mariuşa mea închipuită, visată, căutată şi iubită sub nuc, de Mariuşa pe care mi-am dorit s-o găsesc în patul meu toată viaţa şi s-o dezvelesc prin somn în fiecare noapte, s-o trezesc şi să mă înfăşor cu ea, să mă frigă şi să-mi răcoresc obrajii pe burtica ei rece..

Prima poveste despre Mariuşa (III)

image link

Eu şi Mariuşa mea ne cunoaştem bine de tot… Nu credeam să existe ceva al ei pe care să nu-l ştiu. Mă simţeam puternic, stabil, adânc înfipt în viaţa asta a noastră, eram stăpân pe mine şi pe noi. Aşa am crezut. Eu sunt dintotdeauna prietenul ei cel mai bun, iubitul ei, “oglindul” – cum îi place ei sa mă numească.

… Cu toate astea oglindul rămâne de multe ori atât de surprins de femeia care se reflectă în el, încât mai-mai stă să se crape. Dacă oglindul ar avea minte şi voce să-şi strige mirarea, ar spune: şi asta ce mai e?

Când aveam 20 de ani nu puteam decât să îmi închipui o eventuală Mariuşă, nameless, faceless. Reuşeam să disting vag din cocktailul de vise câteva dintre senzaţiile zilnice din viaţa mea împreună cu o “ea”. Îmi plăcea să-mi imaginez că sunt fericit, că nu-mi lipseşte nimic, că sunt îndrăgostit şi păşesc pe străzi în drum spre casă, unde o găsesc pe “ea”.

Îmi aduc bine aminte când te-am văzut prima oară, stăteai pe o bancă la umbră şi la soare simultan, analizând microscopic o legatură de ridichi, aveai căpşuni într-o plasă care alunecase pe piciorul băncii, culcându-se în iarbă. Răsădeai căpşuni involuntar. Era prin mai cred. Mi-a atras atenţia rochia ta vernil ridicată deasupra genunchilor şi saboţii aruncaţi din picioare pe partea cealaltă a aleii. M-am gândit că eşti toată un nerv, îmi închipuiam cum te-ai aşezat ca un arc, înfierbântată, pe bancă, azvârlind şlapii şi înfigând degetele de la picioare în iarbă, să te răcoreşti.

Lângă tine – un carneţel, foi rupte, mototolite, unele pe jos, altele chiar acolo; aş fi vrut să mă aşez dar nu am îndrăznit. Erai concentrată toată în jurul unei ridichi, cine ştie ce visai.

M-am aplecat şi-am început să culeg hârtiile boţite de pe jos (am citit în trecere pe una “nu ştiu” scris mare şi apăsat în mijlocul foii goale), le-am strâns şi le-am dus la coş.

Nici nu te-ai uitat măcar spre mine când ai aruncat un “lasă-le pe toate acolo unde sunt” dintre ridichile tale.

Am rămas atât de uimit încât n-am scos nici un sunet din toate frânturile de întrebări care mi se roteau prin minte.

Am început să fac operaţiunea inversă, ca un tâmpit, mă aplecam şi presăram cocoloşi de hârtie în jurul băncii pe care stăteai. Nu ştiam ce fac.

Am păstrat 3 pentru la urmă, să-i aşez cât mai aproape de picioarele tale goale, după care aveam să dispar din peisajul ăla absurd. Nici o clipă nu mi-am ridicat privirea spre tine, nu ştiam că tu mă fixai cu aceeaşi uimire pe care am avut-o eu cînd mi-ai spus “lasă-le…”. Mi-ai urmărit fiecare mişcare, lăsând în pace ridichile, înlocuindu-le cu mine. Mă simţeam ca un gândăcel cu ac înfipt în spate, privit de o pupilă gigantică.

M-am dezechilibrat, scăpând din mână cei 3 boţi de hârtie şi-am evitat să cad apucându-te de un genunchi. Nu cred că mi-am cerut scuze, nu cred că ţi-am tras eu rochia peste picioare, nu cred că mi-am lipit buzele de genunchiul tău. Nu mai ţin minte nimic, am plecat mai departe împleticindu-mă şi m-am ascuns în prima tavernă pe care-am găsit-o în cale, păcălindu-mi starea cu vreo 200 de rom.

Când m-am întors erai tot acolo, m-ai întrebat dacă nu vreau să mă aşez, mi-ai spus că te numeşti Mariuşa Matei şi că aştepţi să apună soarele, să te strecori în casă fără să te simtă nimeni.

Am adormit pe bancă de emoţie şi de alcool, mi-a alunecat capul pe genunchiul tău şi nu mai ţin minte când sau cum am ajuns acasă.

Când a plâns Mariuşa? (IV)

image link

Trecuseră câteva luni de când mă despărţisem de Mariuşa, timp în care m-am simţit ca o pereche de izmene purtate şi lăsate pe frânghie la soare să se zvânte şi uitate acolo. Na, uscaţi-vă, aerisiţi-vă, albiţi-vă de păcate la soare, izmene proaste!

(De ce timpul petrecut împreună nu se măsoară nicicum iar pentru cel în care suntem singuri simţim cum ceasul din noi bate fiecare minut?)

Nici măcar nu ştiu cât timp am fost împreună, ştiu doar că am cunoscut-o în luna mai şi că am părăsit-o într-o vară. (E absurd să părăseşti pe cineva “într-o vară”! Vara se merge la plajă, se face baie în mare impreună, se linge sarea de pe burtica ei, se bea socată din buricul lui, se culeg scoici de pe mal împreună, se privesc apusuri şi răsărituri.. Nu se desparte nimeni vara! numai noi, eu şi Mariuşa… De fapt în prostia mea am fost convins că ea mă părăsise pe mine înainte s-o las eu. Am avut mereu impresia asta… Simţeam că vrea să fie liberă şi că zbura cu aripi înfiorător de mari, trăgând de mine s-o urmez iar eu – un fricos – voiam “s-o luăm metodic”.. Fraierul pământului, aia eram!… Până la urmă s-a adaptat ea metodologiei şi fixismelor mele… Asa am făcut, am luat-o metodic: mai întâi ne iubim, apoi ne părăsim.. Futu-i logica mă-sii!)

Mariuşa nu plângea niciodată, cel puţin nu alături de mine, lucru care m-a îmbătat şi m-a păcălit că pentru ea cuvântul “problemă” s-ar fi referit exclusiv la câmpul semantic al matematicii.. Mariuşa mă iubea. Mult. Definitiv. Rotund. Nu avea frici, angoase, paranoi, gelozii absurde, prăpăstii hormonale zilnice, depresii. Acrobata mea, Mariuşa… Mergea drept prin mine ca pe-o scândură întinsă peste apă sau peste un abis. Mergea cu paşi lungi ca şi cum ar fi mers prin mirişte încălţată cu ciubote de gumă, înaintea unei ploi de vară. Nu se temea de nimic.

Eu o urmam cu ochii strânşi, concentrat, încordat, mergeam în urma ciubotelor ei roşii cu buline albe şi nu reuşeam să văd curcubeul, de frică să nu calc pe melci. Aşa mergeam în urma ei, eram îngrozit c-ar putea să fugă, să se zbânţuie, să cutremure scândura pe care merge şi eu să cad în prăpastie.. Paralizam de frică să n-o pierd, să nu dispară cumva de lângă mine de la o zi la alta, fiindcă eu sunt un crispat, un dur, un încuiat.

Un prost. Un prost.

Un prost care a luat atitudine.. În vara aceea ne-am întâlnit foarte rar, pe fugă, ea era mai agitată ca oricând şi mă iubea mai mult ca oricând. Tocmai de aceea cred că şi eu eram mai speriat ca oricând; simţeam că urma să se întâmple ceva mare, ceva care avea să ne zguduie şi să ne schimbe, sau poate chiar să ne distrugă. într-o dimineaţă, în parc la cafea, am luat-o lângă mine pe bancă şi i-am spus: Mariuşa de ce fugim întruna? De ce nu stăm şi noi să lenevim în pat? De ce eşti agitată si de ce mă tem tot timpul să nu te pierd?

Mariuşa s-a uitat uimită la mine, de parcă aş fi fost un om oarecare de pe stradă care o opreşte s-o întrebe de ce se învârte Pământul: “cum adică?”

Adică mi se pare că tu eşti o pasăre şi eu o cârtiţă, tu esti o buburuză şi eu sunt un melc. Nu ştiu ce vezi la mine şi nu înţeleg cum de mă iubeşti. Zbori atat de sus încât simt cum îmi ard ochii de gelozie pentru aripile tale, pentru cerul tău în care ai vrea să te urmez iar eu nu reusesc să mă înalţ oricât aş da din omoplaţii mei lipsiţi de pene… Mi-e frică să nu mă simţi cât sunt de îngrozit, să nu te plictisesti de neputinţa mea, să nu te îndepărtezi prea mult în elanul tău şi să-ţi dai seama că nu ne potrivim deloc…

… De asta mă gândesc să-ţi deschid colivia, să vezi că eu sunt o îngrădire pentru tine şi nu un univers plin de libertate aşa cum visezi…

“Ne despărţim pentru că eşti gelos pe faptul că nu suntem identici? Tu nu ştii câtă nevoie avem unul de celălalt, că eu m-aş pierde în zborul meu – ca un zmeu căruia i se rupe sfoara – şi că tu eşti copilul speriat că-şi va pierde zmeul? Nu ştii că eu zbor şi pentru tine, eu te ridic, eu te ajut să visezi? Nu ştii că tu eşti liniştea mea, starea mea de bine, calmul meu, oglindul meu? Nu ştii că eu zbor deasupra ta şi mă oglindesc în tine ca-ntr-o apă cuminte?”

Mariuşa vorbeşte cu mine potolit, îmi spune ce vreau să aud, ce are de spus şi nu a rostit niciodată, îşi smulge penele pentru mine şi mi le arată: uite, sunt doar pene… Nu mai e agitată, e tristă, nu mai bate din aripi, planează între mine şi soare, făcându-mi umbră şi vindecându-mi retinele arse. Mariuşa e TOT şi eu tocmai ce-am alungat-o de lângă mine.

Eu sunt copilul care şi-a tăiat singur funia zmeului de frică să nu fie luat pe sus..

Mariuşa vorbeşte cu mine calm şi plânge înfigându-şi privirea prin ochii mei dincolo de mine, în timp ce îmi spune că eu sunt ea si că ea este eu. Mariuşa plânge cu ochii larg deschişi, fără să se încrunte măcar, fără să strângă buzele, plânge clar, uitându-se la mine fără să clipească.

Mă uit în pământ, ridic din când în când ochii spre ea şi nu o recunosc… E unul dintre acele momente în care “oglindul” reflectă o femeie necunoscută de care se îndrăgosteşte definitiv la prima vedere, după ce tocmai a părăsit-o.

[...]

Stau cu mâinile încrucişate la piept pe scaunul de nuiele împletite alături de Mariuşa, în grădina noastră; ea învârte o linguriţă extrem de lungă într-o carafă cu socată, storcând acolo o lămâie. Mă uit la ea şi o dezmierd în gând, să n-o trezesc din visare. Poartă o rochie verde, subţire şi căldura ei ajunge până la mine, respir adânc aerul cu aromă de Mariuşa: de cireşe, de scortişoară, de tei, de muguri de brad… Aşa miroase ea, a ceva bun, a ceva dulce şi aspru, vag acrişor. Întind o mână şi o opresc: lasă linguriţa asta, Mariuşa. Te iubesc. Au trecut mulţi mulţi ani de când mi-am tăiat sfoara la zmeu şi vântul s-a oprit făcându-l să cadă, să mi-l pot recupera şi să-i înnod iar sfoara… Mai ţii tu minte când ai plâns?

Mariuşa oglindită (V)

image link

Franz, tu ştii să spui poveşti despre suflet la fel de uşor cum scrii despre zmeie şi despre carafa cu socată. tu scrii la fel de zbuciumat cum gândeşti, cum dormi, cum te plimbi – îţi arunci călcâiele înainte, păşeşti, le iei pe tălpi şi iar te scuturi de ele, urmărindu-le defilarea pe trotuar. eu nu ştiu să mă joc aşa ca tine. mi-am cumpărat stilou şi hârtie, m-am aşezat la o măsuţă în cafenea şi încerc să-mi ghicesc în zaţ următoarea frază. (mă uit că pe ceaşcă scrie “sogni”; dintre toate ceştile din lume, eu am nimerit-o pe cea care se numeşte “vise”).

deşi niciodată nu m-am priceput să transform sufletul în cuvinte – aşa cum ştii tu să faci – am observat că poveştile tale au drept temelii vorbele mele; “oglindul”; vezi? tu şi în scris eşti “oglindul” meu – trăiesc prin scrierile tale, pe când tu nu te oglindeşti decât în visele mele. despre tine nu scrie nimeni..

cum aş putea scrie despre tine dacă până şi atunci când te privesc mă regăsesc tot pe mine? eu sunt Linişte si Cuminţenie, nu am ieşit în evidenţă niciodată, decât poate prin tăcerea mea (care pentru unii era intrigantă iar pentru alţii – semn de plictiseală şi absenţă sau nepăsare, autism). nu mi-am putut închipui că rochia mea verde sau parfumul meu de scorţişoară ar putea deveni poveste de iubire.. printre toate răspunsurile pe care le-am dat întrebării “ce crezi că vei deveni când vei fi mare?” nu s-a aflat niciodată vreunul asemănător cu “voi fi o eroină de poveste”.

cred că atunci când fericirea e prea intensă ori când durerea cuprinde fiinţa şi se ramifică până la spiritul ei, oamenii redevin copii – neştiind să facă altceva decât să simtă. se opresc din joc şi ţipă, ciripesc, plâng.. au luminiţe în ochişori când sunt nemaipomenit de veseli şi guriţa umedă întredeschisă li se strâmbă când sunt trişti.. agită mânuţele sau le uită şi ele alunecă nepricepute pe lângă trupuşor..

aşa erai tu atunci când am plâns cu ochii larg deschişi în faţa unui nebănuit Franz – copil, care-şi alunga visul, fericirea, copilăria.

am văzut atunci în tine momentul în care ai crescut. eram Mama ta, Franz, în clipele acelea şi plângeam pentru copilăria ta pierdută; atunci am simţit că ai devenit o parte din mine mai mult ca oricând.

asistam neputincioasă la pierderea ta, la îndepărtarea ta de mine, la refuzul tău de a mai fi mic, la îndârjirea ta de a spune NU VREAU chiar atunci când aveai mai multă nevoie de mine ca iubită, retezându-mi aripile de mamă adoptivă din jurul tău.

nu eram zmeu, Franz, eram hipogrif şi îngenuncheam cuminte – lăsându-te să urci pe spatele meu, pentru că tu – deşi insistai pe “nu vreau” – asta îţi doreai de fapt cel mai mult; plângeam cu ochi sticloşi, smulgându-mi penele cu ciocul: ia-le tu, fă ceva mai frumos din ele, joacă-te până când te vei obişnui să nu-ţi mai fie frică.

Căutând-o pe Mariuşa (VI)

image link

Ajunsesem să visez diferit fată de ceilalţi tineri de vârsta mea; altele erau libertăţile şi deliciile pe care mi le doream – altele decât berea şi compania zgomotoasă din jurul halbei. In plimbările mele mă opream să admir iedera de pe casele vechi evreieşti, care mă proiectau în poveste mai intens decât orice rochie roşie scurtă cu bulinuţe albe, vaporoasă, prin care se ghicea dunguliţa dintre fesele vreunei domnişoare.

Nu eram ca ei, îmi devenise tot mai clară diferenţa dintre noi, nu gustam bancurile porcoase decât în măsura în care mă făceau să râd expresiile şi mimica povestitorului, devenisem neatent la micimea lucrurilor din viaţa de zi cu zi, respiram un aer mai înalt, mai clar decât cel în care se zbuciumau amicii mei – pe care începusem să-i uniformizez, să-i văd ca pe-un decor dinamic al zilelor mele, prea putin interactiv, deşi destul de agitat şi gălăgios. Mă simteam spectator, venind şi plecând de la masă cu visele mele ascunse; ele îmi dădeau pofta de a trăi, ele erau de fapt ceea ce mă făcea să apar în ochii lor drept “om voios, plin de viaţă”.

Visam deja la Mariuşa, pe care n-o întâlnisem încă; picurau în mine clipele imaginate alături de ea, îmi doream – mai mult decât scânteia din prima perioadă a unei relaţii – obişnuinţa unui trai alături de ea, îmi era sete de siguranţă, de linistea dimineţilor, de ticurile şi de cuvintele “noastre”, de mărunţişurile în care ne-am fi refugiat la sfârşitul zilei.

Incepusem să nu mai gust cu prea mare interes poveştile şi axiomele emanate printre aburii de alcool – concluziile înţeleptului beat devenit sceptic – în ceea ce priveşte sexul opus. Nu m-am simţit în largul meu ascultând verdicte misogine despre femei – pe care (după un număr mai mare de halbe) amicii începeau să le categorisească după “platfusul fesier” şi forma sânilor, după miros, gust şi formă – ca pe nişte produse alimentare dintr-un depozit en-gros. Din fericire, în aceste momente de exuberanţă masculină, prietenii mei erau mult prea aprinşi în discuţie (şi în procesul acordării de note tuturor fiinţelor bipede purtătoare de sâni care treceau pe lângă terasă) pentru a mai observa dezinteresul meu. Nu mă simţeam nicidecum un trădător, ei rămâneau prietenii mei despre care înţelegeam şi acceptam faptul că preferă să nu viseze, probabil de teamă să nu le fie umbrită virilitatea. Mă gândeam că şi ei ar avea aripi, dar că nu le vor întinde niciodată în jurul mesei, în prezenţa partenerilor de băut – de fapt şi eu făceam acelaşi lucru.

Mă scuzam politicos şi mă ridicam să plec, profitând de pauzele în care se ciocnea al cincilea rând de beri, întorcându-mă în lumea şi în visele mele; după fiecare seară cu ei aveam nevoie să mă plimb, să respir aerul cuminte al cartierului de case cu grădini de trandafiri şi hamac sub foişorul de viţă-de-vie, să mă întorc “acasă”. Mi se făcea dor să merg pe jos, închipuindu-mi agăţată de braţ o Mariuşă îndrăgostită care-mi arăta de cealaltă parte a străzii, cu gesturi de copil fericit: “uite, Franz, casa aceea îmi place nemaipomenit de mult!”

Mi se făcea dor să mă întorc la viata mea, să mă plimb pe aleea cu tei şi case, scăldându-mă în simplitatea dulce din gesturile femeii închipuite, în luxul de a fi ajns la o rutină tandră alături de ea la bătrâneţe, rătăcindu-mă printre micile noastre cuvinte repetate atât de mult încât au căpătat un alt sens – un inţeles ascuns, cunoscut numai de noi doi. Abia aşteptam să mă întorc în mine, căutând-o pe Mariuşa.

Mariuşa pentru o seară (VII)

image source

Am primit ieri propunerea de a publica o carte autobiografică (având-o pe Mariuşa drept “personaj central”), cu sugestia de a găsi un nex pentru toate eseurile scrise despre ea..

Mi-a fost de două ori greu: mai întâi să accept ideea că Mariuşa ar putea fi expusă în văzul tuturor, povestită, dezbrăcată, dezvăluită, trădată; apoi mi-a fost greu să refuz respectiva propunere (fiind o carte la care mereu am visat), dar am reuşit să formulez un elegant “nu”, dezamăgindu-mi amicii care de acum câteva decenii mi-au urat deopotrivă “casă de piatră” şi “să ajungi s-o publici la bătrâneţe, pentru izbăvirea tuturor scepticilor si nihiliştilor, a necredincioşilor şi a celor care, după câteva decepţii, au renunţat să mai caute adevărata iubire. Mariuşa ta e menită să primească măcar atât, deoarece privindu-vă împreună, lumea ar putea înţelege lucrurile pentru care merită să trăim.”

Mariuşa mea merită mult mai mult decât să aducă alinare celor dezamăgiţi, loviţi, ignoranţi, neîncrezători. Ea merită să fie alături de mine, povestită în primul rând celor care-au cunoscut-o, celor dragi ei, celor care au simţit căldura ei din suflet.

“Ce scrii, Franz?” Poveşti pentru fiii noştri, Mariuşa, asta scriu.. basmele pe care tu le vei citi lor seara la culcare iar ei vor duce mai departe nepoţilor noştri poveştile despre bunicii lor. Scriu despre tine, pentru că dintre noi doi TU eşti cea care merită să fie povestită, îmbrăcată în straie de împărăteasă şi purtată pe brate în jilţ prin lume, sub aplauzele şi strigătele entuziasmate ale tuturor, cu atât vor fi mai fine şi mai scumpe straiele tale cu cât tu mi te-ai arătat mai simplă, mai curată, mai sinceră şi mai modestă.

De ce o venerez pe Mariuşa? Pentru că e bună? Pentru că nu are în codul genetic informaţia despre ce înseamnă să fii mincinos, parşiv, profitor? Nu doar pentru asta, ci pentru că am trăit o viaţă întreagă alaturi de ea, pentru că dinainte de a o întâlni am ştiut că asta aveam să îmi doresc cel mai mult pentru restul zilelor mele.

Cum să public o carte despre ea? Cum aş putea împărtăşi cu toţi triunghiul de găurici al Mariuşei, lacrimile ei, liniştea ei şi puterea nemăsurată de a plana deasupra mea precum un hipogrif, apărându-mă de tristete şi eşec?

Nu e drept ca eu să-mi sorb faima de scriitor pe urma vieţii noastre simbiotice, să-mi trag seva importanţei din “personajul” numit Mariuşa.

Mă voi mai gândi, întru cât prietenul meu care a venit cu propunerea nu a dorit să-mi accepte refuzul, lăsându-mi timp de meditaţie încă o săptămână. Mă voi sfătui cu Mariuşa, aş vrea să înţeleagă ce-ar simţi dacă vecinii, profesorii, elevii ei, prietenii noştri şi oricine altcineva ar putea plăti o sumă fixă în librărie pentru o seară petrecută dezbrăcând-o şi numărându-i aluniţele printre paginile cărţii mele.

Limonadă cu gheaţă. (VIII)

image source

Pedalez ca atunci când aveam cinci ani şi mă jucam de-a Formula 1 pe coridor în casa bunicii, trecând înainte şi-napoi precum vijelia, eu în “Ferrari”-ul meu cu 3 roţi si ghidon, ridicând tot praful în aer şi lăsând urme negre de cauciuc în capătul celălalt al holului – unde luam curba de întoarcere de 180°. Mă simt, pe rând: ca la 5 ani, apoi ca la 13 ani – când am primit prima bicicletă (un Pegas pentru fete, roşu), apoi ca la 17 ani (călare pe noua bicicletă “de poştaş”, cu anvelope subţiri cât degetul cel mic, pe care mă chinuiam să urc după ce mergeam planând într-un picior pe-o singură pedală câţiva metri, elegant, semeţ, ca un june de pe timpuri), apoi ca la 35 de ani (pe care-i am acum), pe aceeaşi bicicletă subţire de poştaş, care scârţâie din toate şuruburile când mă urc pe ea.

Sprijin “lăcusta” mea de metal lângă poarta casei şi intru în curte… Strig fetele, dar niciuna nu-mi răspunde; or fi ocupate, fiecare cu-ale ei… Sunt transpirat, cămaşa albă mi s-a lipit de piele şi pare roz, pantalonii mi s-au adunat sub genunchi după atâta pedalat prin oraş. Numai degetele de la picioare se simt bine în sandale, se răsfiră şi se bucură să se-ngroape în iarba răcoroasă din faţa casei.

Mariuşa! Lizuca! Unde sunteţi? A venit tata…

Fetele mele – nicăieri. Dau să intru în casă şi pe prag găsesc un bileţel scris mărunţel şi aplecat, cu litere ovale de clasa a doua, de mânuţa Lizei: “Tati hai pe plajă, avem limonadă rece, Lizi“
Strâng foaia de hârtie şi în timp ce-o împăturesc simt cum mă umplu de bine. Da, da, de BINE! Le iubesc tot mai mult, în fiecare zi abia aştept să mă întorc la ele, mă rog să mă mai ţină bicicleta, să amân cât mai mult folosirea maşinii, care nu m-ar ajuta deloc să mă strecor prin trafic… Asa deci, fetiţele mele iubite mă aşteptau pe plajă; după primul volum de versuri publicat ne-am mutat din Capitală undeva la mare, într-un cartier din periferia Marbel-ului: liniştit, verde, cu grădină şi cu un petec de ţărm în spatele casei. Aici s-a născut Lizuca, apropiindu-ne şi pe noi, obligându-ne să ne înlănţuim orarele astfel încât să stăm tot mai mult în preajma ei cât creşte.

Răzbate de pe plajă un hohot de râs ascuţit al Lizei, care cuprinde în el atâta veselie încât simt că vreau să zbor până la ele să le sărut pe-amândouă deodată. Ajung într-o suflare pe ţărm. Ele nu mă văd, vin din spatele lor. Fetiţa aleargă pe nisipul ud împreună cu Mira, căţeluşa noastră portocalie (un setter irlandez zvelt şi jucăus), nu mă observă, se joacă prin apă cu o minge mică şi roşie.

Mariuşa răsfoieşte neatentă o revistă, aşezată pe şezlongul de paie, sub umbrela de soare. La ce s-o fi gândind? Din când în când ridică privirea şi-o urmăreşte pe Lizuca, îi face cu mâna, dar ea nu-i răspunde, e prea ocupată în joaca ei cu Mira.

Mă apropii, încercând să nu mă fac simţit; ajung în spatele Mariuşei, mă aplec şi-i scot pălăria albă de pânză brodată, o sărut moale pe părul călduţ… Ea nu tresare – de parcă m-ar fi ghicit de când eram încă departe -, lasă capul încet pe spate şi-mi sopteste: “iubitul..” O cuprind în braţe peste spătarul şezlongului, ne sărutăm “pe dos de sus în jos” (cum spune ea). E aromată si răcoroasă, cu gustul ei de scorţişoară, vanilie, citrice şi nu mai ştiu ce bunătăţi, toate amestecate şi ameţitoare. Mă aplec şi mai mult, o cuprind de sub genunchii pe care-i sărut prin rochia albă de in, o strâng în brate şi-o fac “pacheţel”; Mariuşă dragă, tare frumoasă mai eşti tu! Ea se desprinde uşor din mâinile mele, se întinde spre măsuţa din nuiele şi-mi toarnă un pahar de limonadă rece cu gheaţă din carafa aburită, apoi îmi prinde bărbia în palmă şi-mi dă să beau: “răcoreşte-te şi tu puţin, aşază-te cu noi, fă o baie (ţi-am adus aici costumul) – Lizi spune că-i tare bună apa!”

Mira m-a simţit şi aleargă spre noi, urmată de Lizuca, amândouă cu gurile deschise şi limbuţele pe-afară, voioase şi luminoase. “Tatiiiiiiiiiii!!!”

Costoix (IX)

sursa imaginii: http://salihguler.deviantart.com/art/friend-24541363

Sunt în tren, m-am despărţit cu greu de Mariuşa dimineaţă la ora trei; fără să mă uit pe fereastră din vagon, am simţit cum se topea în urma trenului, mică şi tristă, speriată ca un pui rămas singur pe lume. Ploua şi ea tremura dând vina pe frig, umezeală şi întuneric, dar amândoi simţeam ce se întâmpla de fapt şi ne-am liniştit stând îmbrătişaţi, ascultând vocea robotului care anunţa trenurile, întârzierile, regulile gării, ora exactă şi previziunile meteo pentru ziua în curs. Mariuşa se micşora în braţele mele, se lipea de mine cu disperare, încercând să se ascundă, învinovăţind mereu ora dimineţii şi ploaia pentru fiorul care făcea să trepideze întregul peron şi pe care doar noi doi îl simţeam. “Fii cuminte Mariuşă dragă… uite, îndată mă întorc la voi, iar până atunci tu şi Lizi veţi avea frumos grijă una de alta…” Ea se strângea lângă mine tot mai mult şi nu spunea nimic.

Gara a fugit, pădurea şi tunelul au înghiţit trenul. Am închis ochii şi-am plecat în mine, să mă aşez pe “banca noastră”, s-o mângâi pe genunchi prin rochiţa ei subţire şi s-o privesc, s-o absorb în mine pe Mariuşa, când glasul celui de pe bancheta din faţa mea mă strigă şi mă smulge din amintire. “Franz omule, tu eşti? Unde mergi?”. Costea, colegul meu de bancă din liceu (aspirant detectiv care-şi spunea “Costoa” şi se semna “Costoix”, pentru că i se părea că sună intrigant), singurul “cel mai bun prieten” avut vreodată, martorul tututor zilelor mele adolescentine, al vacanţelor şi-al plimbărilor mele îngândurate: pe-atunci el era cel care mă “scotea la lumină” din negurile mintii mele, mă “reanima” cu un vin fiert sau cu o bere într-o “halbă rece asudată”. Cu timpul Costea (ca şi ceilalţi din grupul nostru) a devenit un ghimpe, o prezenţă incomodă, a cărui poftă de viaţă mi se pare mai mult un teribilism tardiv prost gestionat, un amalgam personalizat de ignoranţă şi nesimţire, cu o scânteie fals misterioasă de “ştie-tot” în ochi.

N-am reuşit niciodată să răspund coerent când am fost întrebat (cu sau fără vreo urmă de ironie) “ce mai face gagica aia a ta, Franz?”. Ce-aş putea răspunde? Nu sunt în stare să-i asociez Mariuşei termenul de “gagică” şi asta nu e din cauză că aş fi pudic, preţios, “intelectual” cu idei preconcepute, ci pentru că – simplu de tot – Mariuşa NU e “gagica” mea. Cred că n-am avut niciodată o “gagică”, de fapt. Sau poate da? Se poate spune că fata pe care au plătit-o amicii să se dezbrace la petrecerea mea de la 18 ani mi-a fost gagică timp de 3 zile, când m-am simţit prost pentru ea şi-am încercat s-o scot de acolo şi s-o duc la spital, pentru că era aproape în comă alcoolică? Am fost apoi încă de două ori s-o vizitez în salon (acompaniat de fluierăturile pline de subînţeles ale amicilor), să-i duc apă minerală şi napolitane şi s-o întreb cum se numeşte şi am fost îndepărtat de lângă pat cu: “şi tu ce puii mei mai cauţi aici, n-ai înţeles cine sunt?”. Cred că da, ea s-ar potrivi în concepţia prietenilor mei cu termenul de “gagică” – acea persoană inaccesibilă, de sex opus, pe a cărei frunte bărbaţii desenează o ţintă virtuală, ca la darts, fata cu “craci mişto” şi “ţâţe mari” care devine brusc un scop în sine, în momentul în care e văzută la braţul unuia dintre prieteni. Dar Mariuşa… Îmi ajunge să-mi închipui că Gelu ori Costea ar saliva gândindu-se la ea şi-mi vine deja să-i iau la bătaie, ba mai mult: îmi vine să-i numesc pe toţi “hoardă de masculi în călduri”, să-i leg şi să-i trimit la bordel, să-şi dreagă febra.

M-am retras cu Mariuşa, am plecat în alt oraş, rărind considerabil întâlnirile cu prietenii mei din copilărie şi adolescenţă; mă întrebam cum de mai suntem încă amici şi am ajuns la concluzia că e doar din obişnuinţă, atâta vreme cât fiecare a evoluat (sau doar unii dintre noi) separat, cultivând mentalităţi diferite incompatibile. Mi se pare trist să văd cum colegii – foşti olimpici – le-au permis creierelor să se reducă la triunghiul alcool-fotbal-sex.

“Costea, da, eu sunt.. Bună dimineaţa, până unde împărtăşim traseul?”, am zis cu ochii întredeschişi, încercând să-i arăt omului că nu am poftă să mă descoase şi nici să stăm la poveşti, dar el (ca de obicei) nu ţine cont de “semne” şi începe să se înveselească şi să se transforme în maşină de tocat vorbe, punându-mi întrebări la care tot el răspunde cu entuziasm “păi da, cum să nu, că doar aşa a fost şi atunci când…”, pe care le acoperă cu altele şi tot aşa, până când ajunge la întrebarea (care cu siguranţă cere un răspuns concret): “şi?? Ce mai face gagica aia a ta, Franz? Am văzut că nu se mai dezlipea de tine în gară, cu ce-ai vrăjit-o într-aşa un hal?”

Mă uit la omul din faţa mea în minutul pe care mi l-am rezervat să mestec un răspuns pe măsura minţii lui şi-ncep să-l “constat” (cum am fi zis noi mai demult, citându-l pe “domnul de sport”, care ne cerea dimineaţa la opt să-i “constatăm” pe cei “apsenţi”): sprâncenele ca două paranteze orizontale i se ridică pe frunte (cu puţină imaginaţie le văd urcând în vârful capului pe chelia incipientă şi alunecând spre ceafă), ochii i se cască odată cu înălţarea sprâncenelor, fruntea i se transformă într-o suprafaţă de piele cu 6 rânduri de cute identice “de mirare”. E bronzat, are un lanţ gros de aur la gât, un canin al vreunui animal feroce frumos montat în aur, agăţat de zgarda cu pricina, cămaşă de in roz cu broderie descheiată la primii trei nasturi, mâini păroase cu unghii lăcuite, cercel cu diamant în urechea stângă. Încerc să-mi aduc aminte care-i urechea împricinată de “a fi gay” în caz că e purtătoare de cercel… cred că dreapta.. deşi cămaşa asta roz şi unghiile lăcuite…totuşi n-are cum să fie gay Costea, tocmai ce m-a intrebat de “gagică” bulbucând ochii.

“Mariuşa e bine”, îi spun scurt, “a rămas acasă cu Liza”.

Vede că nu-i întorc întrebarea şi simt cum începe să se frământe, se aşează de pe-un picior pe altul, parc-ar sta pe-un preş plin de cuie, ca un fachir. Are ceva de spus, vreo poveste “aventuroasă” şi asteaptă să fie întrebat, pentru ca apoi să nu se mai oprească din dat din buze, umplând aerul (şi-asa puţin) din compartiment cu detaliile lui obscene. Intr-un târziu începe: “am cunoscut-o pe tipa asta la o agenţie de pariuri…” Mă uit la el complet dezinteresat, încercând să nu mişc nici un fir din barbă, pentru a nu-i da motiv să continue. Mă priveste dezamăgit, face o pauză şi scoate ziarul financiar din geantă, mă întreabă dacă afacerile îmi merg bine, îi răspund că nu mă mai ocup cu aşa ceva, se preface curios (dar văd cum îl roade lipsa mea de interes cu privire la noile sale cuceriri amoroase).

Îmi aruncă un “şi-acu ce faci?” fără să-şi mai ridice ochii din ziar. “Sunt doar scriitor: beletristică în timpul liber, reportaje de război şi articole politice pentru job.”

După o pauză împătureşte nervos ziarul şi reîncepe: “Omule, ce-i cu tine, nu erai aşa, te-a schimbat gagica asta, ceva de speriat! Haide dom’le, ce dracu’, doar suntem oameni mari acu, sunt şi eu un intelectual ca şi tine, nu-ţi mai e ruşine cu mine, am pus mâna şi-am citit, am crescut, mi-am făcut firmă, mi-am tras vilă pe malul lacului, am piscină, sunt responsabil, ce pula mea, nu mai suntem la liceu! Am dat-o dracu’ pe curva aia de Milica şi-am stat singăl vreun an, nu m-am mai uitat după ştoarfe din alea hapsâne de bani, sunt om la locul meu. Habar n-ai cât te respect, omule, cum ai reuşit tu s-o iubeşti pe fata asta şi s-o ascunzi de noi, să n-o murdărim cu glumele noastre prin baruri. Erai cel mai bun prieten al meu, omule, noi doi vorbeam despre orice, ne plimbam ca vulturii prin oraş şi tu voiai să mă trezeşti din prostie, iar eu încercam să te readuc la viaţă, să te mai scot din cărţile tale, că te vedeam din ce în ce mai galben şi mai posomorât, ce pula mea omule, de ce nu mai e ca pe vremuri? Ce s-a schimbat?”

Explozia lui de indignare m-a trezit din gândurile mele şi mi-a dizolvat scutul în spatele căruia mă ascundeam. Costea e Costea, ştiu dintotdeauna la ce mă pot aştepta de la el, ştiu că e sincer şi că în faţa mea scoate pe masă tot ce are, ştiu că ţine la mine, că mi-e prieten. Zâmbesc şi-l întreb, ştiind că nu mai scap, dar mă simt cumva în largul meu, pentru că îl recunosc şi înţeleg că un dinte de lup la gât sau o cămaşă roz nu-l schimbă: “Cum o cheamă pe tipa ta, omule? E ceva serios?”

Costea e nervos încă, dar se vede cât e de încântat că în cele din urmă “m-a reanimat” şi de data aceasta. Îşi ridică mânecile roz, se scarpină la ceafă şi începe să râdă: “Omule, am crezut că te-am pierdut de tot! Fii atent ce fază cu tipa asta…”, de parcă nu ne-am văzut de-o săptămână şi nu de trei ani. Are talentul de a fi superficial, de a nu “pune la suflet” nimic venit din partea mea, pentru că are încredere în mine şi în faptul că niciodată nu ne vom schimba “de tot”, că întotdeauna vom avea ceea ce mulţi caută o viaţă întreagă şi puţini găsesc – faptul că suntem prieteni deşi suntem atât de diferiti.

Mamiuşa (X)

sursa imaginii: aici

Mariuşa IX , Mariuşa VIII , Mariuşa VII , Mariuşa VI , Mariuşa V , Mariuşa IV , Mariuşa III , Mariuşa II , Mariuşa I

Am rămas acasă numai noi doi, lucru care nu s-a mai întâmplat până acum; Mariuşa a plecat în expediţie cu grupul de cercetare pentru o săptămână. Lizi îmi ocupă tot timpul cu pofta ei de joacă, de râs, de mâncare, de somn, de orice, trăieşte fiecare secundă cu un entuziasm molipsitor, vindecător chiar. Mi-am luat şapte zile libere să stau cu ea, dar de fapt cred că mai mult stă ea cu mine şi mai multă grijă are ea de tata decât mine de copilul meu.

Eram puţin posomorât, nu reuşesc să termin un articol pentru o revistă şi pe măsură ce mă tot caută şi mă presează cei de la redacţie, mă împotmolesc tot mai mult. Lizi s-a născut cu o putere fantastică, aceea de a înveseli orice fiinţă, de la buburuze până la bunicii morocănoşi cu dureri de oase şi insomnii. Ea e salvatoarea mea.

Azi încercam să termin articolul pe care-l scriu şi ea se învârtea murmurând un cântecel în limba ei (pe care eu si Mariuşa n-o cunoaştem, limbă pe care numai clovnii, maşinuţele, fundiţele, păpuşile şi fluturaşii o înţeleg) prin casă încercând să facă “ninişte”, să nu mă deranjeze; s-a apropiat şi – cum eu devin aproape autist de neatent când scriu, atât de absent încât uit să-i dau de mâncare la ore fixe – m-a întrebat încet: “Tata, Mamiuşa când vine?” Aşa îi spune ea Mariuşei, amestecându-i numele de botez (pe care l-a auzit strigat de mine prin casă) cu “mama” deopotrivă; mi se pare ceva fantastic! Cum reuşeşte un copil care abia învaţă să pronunţe corect cuvintele să atingă o asemenea perfecţiune a intuiţiei şi-a logicii, a iubirii, a înţelepciunii infantile de a da un nume atât de frumos cuvântului “mamă”? Mamiuşa e una singură, e mama şi Mariuşa totodată.

Eu sunt doar “tata” şi – foarte rar – “Fanţ”, nici pe departe la fel de poetic apropiat sufletului ei cum e Mariuşa, deşi sunt prezent în viaţa ei în aceeaşi măsură ca şi maică-sa (acesta fiind un alt mister închis într-o sferă de cristal a Fantasticului pentru mine: legătura dintre copil şi mamă, fiinţe ancestral apropiate, care se cunosc dintotdeauna şi se iubesc necondiţionat, total. De unde se cunosc? Să fie doar cele nouă luni petrecute în acelaşi trup motivul pentru care mama şi fiica sunt atat de apropiate?).

Uneori ma opresc din lucru şi o privesc fără să-şi dea seama că e observată şi mă simt ca un intrus în lumea ei colosală plină de creaturi fantastice, de limbaje nemaipomenite, condusă după o regulă unică: aceea a Armoniei; ea se înţelege la fel de bine cu şoşonii de lână, cu pisica şi cu mâncarea pisicii, cu jucăriile, cu toate cele neînsufleţite din casă şi de pe-afară, cu vecinii, cu ceilalţi copii din parc – aflaţi şi ei deocamdată la vârsta limbajului nearticulat, cu mine, cu Mariuşa, cu tot şi cu toate lucrurile şi fiinţele din jurul ei. Mă simt mic şi lipsit de înţelepciune, limitat, îmbâcsit, neînţelegător, uitat pe dinafară în faţa acestui copil înfiripat din raze de lumină, curăţenie şi fericire, aşa cum – cu siguranţă – toţi copiii sunt, deşi mulţi se nasc într-o lume care nu-i merită, în ţări care au uitat cuvântul “pace”, în familii care au uitat cuvântul “iubire”.

Lizi radiază până şi atunci când plânge cu disperare fiindcă a visat urât. O văd zi de zi cum creşte sub ochii mei din ce în ce mai miraţi, cum se transformă dintr-un minuscul omuleţ golaş şi plângăcios într-o zână de o înţelepciune rară, care ştie să domine lumea întreagă prin cele mai simple gesturi, care ştie că orice bătălie e câştigată cu un zambet, că orice problemă se dizolvă măcar pentru o clipă sau chiar dispare atunci când iubirea e primită, recunoscută şi împărtăşită. Ea ştie să facă şi să desfacă, să vindece, să înveţe de la ceilalţi şi să-i înveţe pe toţi veselia ei, ştie să comunice cu toate lucrurile, să le facă s-o înţeleagă, ştie să vorbească tuturor animalelor şi să aducă un zambet pe chipul oricărui om.

Cred că toţi copiii se nasc cu aceste puteri şi că noi, cei mari, suntem vinovaţi pentru faptul că îi dezvăţăm să trăiască în armonie cu tot ceea ce se află în jur. Noi îi invăţăm ce înseamnă “greşeala”, “frica”, “regretul”, “vinovăţia”. Noi suntem cei care îi “ajutăm” să uite limba inventată pe care o vorbesc cu lucrurile şi cu pisicile, impunându-le să folosească acest limbaj atat de sterp, de limitat – al cuvintelor, pe cand ei s-au născut cu puterea de a comunica fără grai. De ce nu le-ar putea avea pe amândouă? De ce o lume trebuie s-o ucidă pe alta? De ce regulile noastre nu pot îngloba şi prelua lumina din lumea copiilor? De ce ne înăsprim şi de ce uităm să mai fim senini?

“A sunat Mamiuşa, spune că a ajuns la munte, vrei să vorbeşti cu ea? Spune că îi este dor de tine, Lizi. Hai, vii să vorbeşti cu mama?” şi-i întind receptorul. Lizi întoarce spre mine o mutriţă jucăuşă cu ochi strălucitori, întrerupe cântecelul pe care îl îngâna împreună cu Ursulache al ei şi-mi răspunde senin şi hotărât: “Nu!” şi întoarce capul din nou spre lumea ei fantastică.

Liber (XI)

Nu am fost dintotdeauna atât de liniştit ca acum, când scriu povestea mea şi-a Mariuşei… Recitind, îmi pare greu de imaginat că noi, ca orice iubiţi, am trăit griji şi crize, pe care le-am depăşit, nu treptat – aşa cum ne sfătuiau şi prevedeau alţii, ci de la o zi la alta, datorită unei mari revelaţii, care s-a petrecut în urmă cu mulţi ani.

Primisem în dar o carte, pe care o începusem imediat, cu entuziasmul unui copil în seara de Crăciun, când îşi descoperă cadoul. Mi-a plăcut de la prima pagină, deşi mă regăseam doar în cuvinte, nu şi în personaje şi nici în vieţile lor agitate, pline de aventuri, intrigi şi secrete. Eu trăisem lin, constant, ca un fir de lână depănat de bunica pe-un ghem. Fusesem un adolescent moderat, un rebel mai puţin exploziv decât ceilalţi, un fruntaş umbrit de alţi fruntaşi, un copil nici frumos, nici urât, nici uşor de remarcat datorită vreunui talent, dar destul de hotărât în gesturi, atât cât să nu-mi atrag niciodată porecle pe seama liniştii mele, care ar fi putut fi simplu de interpretat drept prostie, sau neîndemânare. Să spunem că lumea ştia cine sunt, dar nu mă cunoştea nimeni atât de bine încât să mă dea drept exemplu – pozitiv sau negativ – în vreun concurs de împrejurări.

Scriitorul acela ne-a schimbat vieţile mai mult decât cunoscuţii care s-au implicat în mod conştient în relatia noastră, poate şi datorită faptului că povestea pe care-o citeam şi-a tipărit cuvintele în mine într-o perioadă de criză. Mariuşa a fost mereu cea activă, cea cu viteză de reacţie mai mare decât a mea, persoana care înţelegea totul cu jumătate de secundă înaintea mea. Dorinţa mea de stabilitate, de echilibru, venea din felul meu de a fi, din viaţa lină pe care-o dusesem până atunci. Mariuşa de multe ori îmi dădea impresia că vrea mai mult dinamism, mai multe întâmplări care să-i însemneze calendarul: ” eu ce voi povesti nepoţilor despre tinereţe?”, mă întreba uneori, când ne certam pe seama pasivităţii mele. “Tu dormi”, îmi spunea, “eşti anesteziat de rutina cotidiană, cei din jur nici măcar nu ştiu că trăieşti. Eu ştiu, pentru că TE ştiu, aşa cum nimeni nu a avut vreodată curiozitatea sau ocazia să te cunoască. Ai putea face atâtea lucruri, eşti un om plin de Frumos, dar tu eşti MULŢUMIT. E lucrul pe care-l detest cel mai mult, într-o viaţă atât de scurtă, să te resemnezi şi să fii împăcat cu tot ce se întâmplă, mai ales atunci când nu se întâmplă mai nimic.”

Am ieşit din casă, eram mâhnit, nu înţelegeam de ce Mariuşa nu poate fi uneori mai mult ca mine şi mai puţin ca ea, nu înţelegeam ce anume o nemulţumea, atâta vreme cât aveam ceea ce alţi oameni caută toată viaţa: echilibru, iubire. M-am plimbat aiurea pe străzi şi, când am ajuns la staţia finală a liniei galbene de metrou, m-am urcat în tren, fără nici o ţintă. Aveam nevoie să mă trezesc, pe fundalul unei monotonii, alta decât a mea.

“În primul rând, aşa cum fac mulţi oameni, tu numeşti iubire dorinţa de a poseda, de a avea pe cineva care să-ţi aparţină şi de a simţi că aparţii cuiva. Te îndrăgosteşti, pentru că oricine e capabil de asta, dar a iubi înseamnă altceva. Adevărul e că tu şi partenera ta nu aveti prea multe de oferit unul altuia, decat propriile insatisfacţii, nevoia de sprijin şi de a nu fi singur. La vârsta asta, nu sunteţi decât rezultatele eşecurilor si ale fricilor voastre. Ajungeţi să împărtăşiţi nefericirea, nemulţumirile. Sunteţi nefericiţi împreună iar asta anihilează temporar sentimentul de singurătate şi teama.

De fapt – ştii ce? Cred că tu nu-ţi doreşti ca partenera ta să fie fericită, iar dacă îţi doreşti asta, ai vrea să fie fericită CU TINE. Nu te-ai gândit niciodată că a iubi o persoană înseamnă să te bucuri dacă ea e fericită altundeva decât alături de tine. Vrei să fii TU motivul fericirii, pentru că e frumos să fii important pentru cineva.

Iubirea nu trebuie să fie un calmant împotriva durerii, pentru că deşi anesteziază temporar, nu vindecă, ci doar creează iluzia de mai bine pentru un timp.

Într-o zi, Zeus, vrând să-l pedepsească pe om fără a-l distruge însă, îl tăie în două. Mult mai tarziu, pentru a vindeca rana antică, îl trimise pe Amor dintre zei, prietenul oamenilor, medicul, cel care e capabil să readucă fiinţa la condiţia iniţială. Vrând să reconstituie un întreg din cele două părţi, Amor a încercat să vindece natura umană. Dar cealaltă jumătate a omului nu e partenerul sau de viaţă, cum credeam, ci este tot omul însuşi: partea necunoscută căreia trebuie să i se dea viaţă, pentru ca omul să se întâlnească în sfârşit cu sine. Pentru totdeauna.

Aceasta este adevărata unire capabilă să ne elibereze de sentimentul de singurătate, sentiment care nu ne părăseşte nici atunci când suntem alături de cineva.

Abia după regăsirea sinelui, nu există nimic mai frumos demn de a fi împărţit cu o persoană decât propria viaţă. Este vorba despre întregul fiinţei noastre, pe care îl împărtăşim cu persoana iubită. Atunci când priveşti o pictură, îţi poate plăcea un detaliu, dar ceea ce te emoţionează este întregul.

Aşa că, te rog să mă crezi, tu eşti mai mult decât ştii că eşti. Ca şi ceilalţi, tu nu eşti un rol, eşti un miracol! Spune-mi dacă nu ai avut niciodată senzaţia că poţi fi mai bun, că poţi face mai mult în viaţă. N-ai simţit niciodată că trăieşti cu frâna de mână trasă?

Michelangelo sculpta un bloc de piatră, văzând încă de la început ceea ce se ascundea în el, ştia că înlăturând surplusul, avea să elibereze forma perfectă din interior. Opera de artă este deja în noi, nu trebuie decât să căutăm instrumentele pe care să le folosim pentru a o elibera.

Fă şi tu ceva cu viaţa ta, omule! Apucă-te de ceva! Încearcă, mişcă-te, caută! Fii fericit cu tine însuţi, pentru a avea ce oferi persoanei iubite.”

Vorbe mari, mi-am spus, mari şi goale, bine însiropate şi uşor de adaptat fiecărui om – pentru că viaţă fără lipsuri nu există. Dar mie ce-mi lipseşte? O fi având dreptate, sunt încă un bloc de piatră care trebuie sculptat pentru a scoate la iveală întregul Franz?

Ajuns acasă, i-am citit Mariuşei pasajul, privind-o pe furiş după fiecare paragraf. Nu ştiu dacă era lumina după-amiezei de toamnă, galbenă ca untul topit, picurând prin fereastră şi mângâindu-i chipul, sau dacă nu cumva Mariuşa se lumina, în timp ce crisparea şi tensiunea adunată de-a lungul timpului apunea odată cu grijile şi nemulţumirile. Tricota un fular cărămiziu şi, pe măsură ce mă asculta vorbind, mâinile îi alunecau moi pe genunchi, lăsând deoparte lucrul. Privea afară, cu năsucul ridicat, adulmecând o adiere imperceptibilă de schimbare, de nou, de trezire.

Ne înseninasem, eu odată cu ea, ea odată cu lectura. Am înţeles că ea se simţea demult împlinită, se găsise deja pe sine şi mă aştepta să devin, să mă descopăr, să mă găsesc şi eu. Şi-a întors privirea către mine, după cine-ştie-cât timp de tăcere cuminte şi mi-a zâmbit. M-am dus şi-am luat-o în braţe de pe scaun, ne-am aşezat împreună pe fotoliu şi-am tăcut, fiecare cu noile sale gânduri, care erau de fapt acelaşi gând. Aşa am început noi o primavară în miez de octombrie, privindu-ne drag printre ultimele raze oranj ale înserării. Aşa am început să caut în mine ceea ce demult adunam, conştiincios ca o furnică: o mare de linişti frumoase alături de ea. Atunci am început să mă simt liber. Am început să scriu.

Crăiasa Zăpezii (XII)

Se apropie Crăciunul. De câteva zile, dimineaţa Lizi sare din pat ca un arc, pe jumătate adormită, fuge la geam şi lipeşte năsucul pe sticlă: aşteptăm să ningă. Stă acolo câteva clipe, până se trezeşte de tot, apoi se întoarce dezamăgită în pat, cu tălpile reci, mormăind nemulţumită. E convinsă că Moşul nu vine dacă nu-i zăpadă, pentru că o sanie nu poate aluneca pe asfalt.

Astăzi ne-am trezit greu toţi, cred că pe la zece. Se simte ceva apăsător în aer, ca o aşteptare tensionată iar ceaţa rece fără vânt ne-a înghiţit casa şi grădina. Marea nici nu se mai vede. Lizi e morocănoasă, bombăne întruna de când s-a ridicat din pat, cu Muţunache în braţe, pe care-l tot dojeneşte încă de aseară. “Muţunache de ce-mi mănânci tu zilele? A?” o aud explodând (de unde-o fi auzit chestia cu mâncatul zilelor?) şi îndată podeaua începe să duduie sub paşii ei apăsaţi, se apropie înfigându-şi călcâiele nervos prin cameră, şi, ajungând lângă biroul meu, îşi pune coatele pe margine – ca un om plictisit la bar -, ma fixează şi spune grav:

“Tată, am un migreu!”.

Ridică mâinile, duce palmele la tâmple  -foarte teatral – şi se uită în tavan, cu un aer exasperat. Aşteaptă. Încerc să fiu serios şi o întreb:

“O migrenă?”.

“Nu tată, un MI-GREU! AM UN MIGREU TERIBIL!” Roteşte ochişorii, ridică sprâncenele, pufneşte, oftează, îşi prinde părul cu degetele şi-l urcă în vârful capului, făcând din el o mică fântână arteziană. “Muţunache nu mă ascultă deloc! Îl pun să doarmă – el mişună prin casă, îi dau să mănânce – el aruncă mâncarea pe jos, îl scot la plimbare – se ceartă cu ceilalţi ursuleţi. Nu ştiu ce să mă mai fac cu el, da’ ce greu îmi e! Am un mi-i greeeeu!”

Încep să râd, o iau în braţe şi-ncerc s-o liniştesc: “Aşa sunt copiii” – îi spun – “Tuturor ne e greu să-i înţelegem câteodată şi nu ştim ce vor; drept este că nu toţi au norocul să fie părinţi de copii ascultători; dar pe Mamiuşa n-am auzit-o niciodată spunând despre tine că ar avea vreun mi-e greu.”

“… şi doar i-am zis lui Muţunache să mă mai lase-n pace, că oricum i-am cerut deja Moşului un Urs nou, de data asta i-am zis să mi-aducă unul CUMINTE!”

Dau să spun ceva, dar ea a fugit deja din cameră, ţipând de pe hol: “Iaca, iar mă strigă, mă duc să văd CE MAI VREA acuma!” Apoi – linişte. Nu-l mai ceartă pe Muţunache. Merg să văd ce s-a întâmplat şi o găsesc suspinând sub masă, cu Muţunache întins pe jos, alături.

“Ce s-a întâmplat?”

“A murit Muţunache!!” şi-ncepe să plângă în hohote.

“Păi cum a murit, dacă eu vad că încă se uită la mine?” încerc să intru in joc.

“Nuuu, nuuu, a murit! M-a strigat şi când am ajuns aici l-am găsit pe jos, căzut, cred că s-a lovit şi a murit! Ce să facem? Lui îi era rău, săracu’, de aseară e bolnav şi eu n-am înţeles, ce mamă rea sunt, ce ne facem? Şi-acuma ce ne faceeeem?”

Îi spun că mă duc să chem un medic; îi cer să aştepte, poate reuşim să facem totuşi ceva, să-l înviem pe Muţunache. Mă duc s-o iau pe Mariuşa din bucătărie, pentru că nu ştiu ce cred copiii că înseamnă moartea, cu Lizi nu am vorbit niciodată, speram nici să nu fie vreodată nevoie…

Când ne întoarcem în living o găsim pe Liza la geam, complet schimbată, cu Muţunache în cârcă, uitându-se vrăjită afară. Ceaţa se ridicase şi în urmă lăsase totul alb. Mi-am adus aminte expresia “copaci de zahăr” şi am simţit că sunt din nou copil, am luat-o pe Mariuşa de mână – şi ea întinerise, era parcă mai mică, uimită de povestea de afară -, ne-am aşezat lângă Liza, la fereastră. Ea se uită cu ochi mari la noua lume îmbrăcată în haine albe sclipitoare şi la un moment dat spune: “Vedeţi? Am ajuns în împărăţia Palatului de Cleştar!!! Mai înainte eram într-un nor, care ne-a ridicat casa şi-a adus-o aici! Toată dimineaţa am plutit într-un nor!!! Muţunache, iţi dai seama? Hai să ne pregătim, că azi mergem s-o vedem pe Crăiasa Zăpezii!”

Muţunache înviase odată cu descoperirea Tărâmului de Vis rămas după destrămarea ceţii. Lizi începuse altă poveste. Îmi vine să râd, să ies afară şi să ţopăi prin iarba îngheţată ca un iepure, pentru că în sfârşit îmi aduc aminte: pentru un copil dramele şi bucuriile sunt doar jocuri, el şi le inventează, el le rezolvă, când se plictiseşte de un joc, păşeşte în altul nou, precum Alice în Ţara Minunilor, deschizând uşă dupa uşă, curios să afle ce se găseşte în următoarea încăpere.

Mariuşa îi citea iarna Lizei poveşti despre Crăiasa Zăpezii şi le vedeam pe amândouă cum se transformă în personaje de basm, zânele mele frumoase absorbite în lumi fantastice. Acum, de la fereastră, călcăm împreună spre Ţara Gheturilor, alături de un Muţunache brusc reanimat.

Vrabia-dentist (XIII)

melodie cu dedicaţie, din partea lui Franz, pentru Mariuşa

Mariuşa s-a ocupat de treburile casei atât de bine, încât eu am ajuns să fiu străin de toate aceste lucruri. Nu ştiu nici măcar numele firmei căreia îi achităm lună de lună gazul în ultimii cinci ani. Nu mă laud cu ignoranţa mea, sunt doar sincer.

De fapt, niciodată nu mi-am pus problema până ieri, când l-am întâlnit pe Dan şi ne-am îndreptat din instinct spre “barul nostru” din timpul liceului (probabil unul dintre puţinele care au ajuns să fie atât de longevive), Britannia Pub. Era un loc perfect pentru ocupaţia noastră principală din adolescenţă: discuţiile… şi câte-o bere, atunci când gura ni se usca, după atâtea cuvinte.

Localul s-a metamorfozat în timp, a devenit un bar frecventat mai ales de puştani gălăgioşi. De fapt, ce tot spun, suntem noi cei care au îmbătrânit. Banchetele de lemn cu burete îmbrăcat în piele roşie au rămas la fel ca atunci. Ne plăceau spătarele înalte şi plăcile de lemn laterale, decupate anume să ne putem sprijini coatele şi antebraţele în tăieturi, paravane de lemn care ne ascundeau într-un fel de separé îngust, intim, astfel încât chiar şi atunci când localul era aglomerat, nu vedeam şi nu eram urmăriţi de nicio pereche de ochi de la vreo masă vecină.

Dan e acelaşi băiat boem, cu fluturi în loc de creier, care trăieşte din poveşti şi vise. Pentru un conservator ca mine, întâlnirea cu el a fost ca un medicament amar greu de înghiţit, dar extrem de eficient. El este oarecum asemănător banchetelor cu spătar înalt: îmi dă siguranţă, încredere în faptul că mai sunt şi oameni care nu se schimbă odată cu terminarea facultăţii şi cu primul semestru de lucru în calitate de angajat cu proaspăt contract de muncă.

În vreme ce îmi vorbea de expoziţii şi vernisaje, singurul lucru din viaţa mea despre care simţeam cu adevărat plăcere să povestesc era relaţia mea cu Mariuşa. Adică nu, nu relaţia, ci Mariuşa însăşi.

- Eşti dependent, junkie nenorocit! Nu înţeleg cum ai ajuns să te limitezi şi să te închizi aşa… Spuneai că iubirea “aia cu i mare” eliberează, nu îngrădeşte şi mai mult spiritul şi mintea!

- SUNT liber! Fac exact ceea ce vreau, Dane! Nici nu mai ştiu când a fost ultima dată când am dus gunoiul, de exemplu. Nu-mi fac niciodată patul, nu mă interesează cumpărăturile, nu ştiu cât costă pâinea sau laptele; singurul preţ pe-a cărui evoluţie o urmăresc cu un oarecare interes e cel al unei pinte de bere brună! Dorm cât vreau, mănânc exact când mi-e foame, mă plimb oricând îmi vine chef să ies, nimeni nu-mi cere socoteală despre nimic din tot ce fac. Ceea ce avem eu şi Mariuşa e cu adevărat special, Dane!

- Special pe naiba! Ce parfum foloseşte Mariuşa? Ce cărţi citeşte seara, la culcare? Cum se numesc prietenele ei? Faptul că nu te întreabă nimic despre ceea ce FACI nu înseamnă că n-o interesează! Nu te întreabă, ori pentru că s-o fi plictisit să primească mereu acelaşi răspuns, ori pentru că de fapt tu NU AI NIMIC DE POVESTIT! Spui că scrii. SCRII. OK, scrii. Franz scrie. Aşa? Şi? Mai ce? Atât? Ce altceva îţi place să faci? Ce faceţi împreună, tu şi Mariuşa, în afară de a împărtăşi o casă şi un pat? Ieşiţi să vă întindeţi pe iarbă şi să vă uitaţi la nori pufoşi, să descoperiţi urşi polari şi castele de zăpadă în cer?

- Astea sunt preocupări adolescentine! Noi suntem adulţi, altele sunt gândurile care ni se fugăresc prin minte!

- Cum ar fi?

- Nu te priveşte să le afli!

- Aha! De trei ore îmi umpli capul cu teoriile tale despre Raportul Perfect, dar când îţi cer exemple concrete brusc “nu mă mai priveşte”! Scuză-mă dacă mă îndoiesc de perfecţiunea relaţiei tale nemaipomenite! Mariuşa tot aşa se pierde în vorbe goale când e în compania amicelor ei? Tot la fel bate toba despre viaţa voastră inegalabilă? Când ţi-a spus ultima oară că E FERICITĂ, fără să o întrebi tu? … pentru că, nu-i aşa, lucrurile astea nu se întreabă şi nu figurează în chestionarul zilnic de bună-purtare.

- De ce mă acuzi, Dane? Care-i problema ta? Faptul că sunt monotematic şi entuziasmat să vorbesc despre persoana de care sunt îndrăgostit, deşi suntem atât de diferiţi? Faptul că cele care ne apropie sunt SENTIMENTELE şi nu tabieturile şi căcaturile cotidiene?

- Dragă Franz, EA este perfectă, NU “voi”! EA, fiindcă are personalitate! Diferenţa dintre voi este că tu i-ai dat culoare, gust, chef să-şi cultive eul, în schimb, pe măsură ce ea se joacă şi se lăfăie în propriile cromatisme, tu devii tot mai stins şi mai plicticos! Faptul că EA e liberă îţi dă iluzia că şi tu ai fi la fel! Te-ai înrobit zi de zi într-o condiţie de rol secundar, de personaj episodic, de “om din umbră”! Ea face totul iar tu o urmezi… scriind, mâncând, dormind, ieşind la plimbare. Tu ai spus-o! Tu singur ai admis cât eşti de ignorant, dar probabil e incomod s-o auzi din gura altcuiva! Ea se deschide, creşte, se luminează iar tu devii un parazit… adică nu un parazit, ci probabil un organism inofensiv care trăieşte în simbioză cu ea, un om banal şi limitat. Îmi pare rău să ţi-o spun, dar asta se vede în exterior. Eşti ca o vrabie-dentist, care culege resturile de carne de printre colţii unui crocodil; faptul că eşti oarecum util te face să te simţi indispensabil, dar ascultă-mă, fără crocodil ai muri de foame! Roagă-te să nu-i cadă niciodată dinţii!

- Cum îndrăzneşti să mă acuzi de lipsă de iniţiativă şi personalitate? Cred că ai uitat cine ţi-a dat toate ideile la vremea lor, idei pentru nişte proiecte pe care încă nu le-ai terminat de dezvoltat! Tu însuţi te-ai trezit din beţia ignoranţei datorită mie!

- De acord! Pun pariu că acelaşi lucru i s-a întâmplat şi Mariuşei! Ai ajutat-o să se ridice, aşa cum probabil nimeni nu a sprijinit-o vreodată în viaţa ei! I-ai dat aripi! Dar tu, TU PENTRU TINE, ce ai făcut? Te mulţumeşti să fii doar bunul samaritean? Te hrăneşti cu binele pe care-l faci altora, cu satisfacţiile pe care ceilalţi le obţin urmându-ţi sfaturile? Ea pentru tine ce-a făcut? A plătit lumina timp de cinci ani? A făcut cumpărăturile? Ceea ce tu nu vezi e că te-a protejat de mizeriile zilnice şi te-a ferit de îndatoriri, oferindu-ţi timp şi spaţiu pentru TINE, fiindcă are încredere în tine şi în faptul că vei face şi TU ceva AL TĂU! O venerez pentru răbdarea de care dă dovadă… Dar oare cum ar reacţiona dacă ar şti că tu, de fapt, nu ai de gând să faci NIMIC? Ce-ar face dacă ar înţelege că timpul şi iubirea pe care ţi le oferă au ca rezultat faptul că tu TE COMPLACI în confortul de a nu fi nevoit să faci NIMIC?

- SCRIU!!!

- Despre ce? DESPRE EA! Totul se rezumă la EA! Chiar şi în caz că te-ar lăsa, cred că până şi asta ar deveni subiect de roman… bineînţeles, după multiple tentative de suicid, alcoolism şi alte procese de autodistrugere…

- Dane, ce să-ţi mai spun eu ţie, acum că am terminat şi berea… ai dreptate, dacă-mi permiţi, mă retrag cu plictisul meu, cu tot, mă grăbesc să mă întorc la viata mea insipidă şi să mă complac în existenţa mea lipsită de personalitate…

M-am ridicat şi-am plătit. Pe drum însă, am simţit la fiecare pas cuiul pe care Dan mi-l bătuse în călcâi.

Lecţii de supravieţuire (XIV)

După două luni de workshop de fotografie în Granada, Mariuşa s-a schimbat radical, sau poate e doar impresia mea, cauzată de absenţa ei neobişnuit de lungă din viaţa mea zilnică. Nu ştiu dacă are rost să povestesc cum m-am descurcat în lipsa ei, cate ouă prăjite cu tot cu bucăţi crocante de coajă am mîncat, cît de mult s-a redus volumul borcanelor cu zacuscă şi dulceaţă de caise din cămară şi cum am avut grijă să umplu spaţiile goale cu plicuri de supă-instant şi cartoane de pizza.

Cred că şi-a premeditat plecarea şi cu alte scopuri decît cel artistic, am impresia că a vrut să ma lase un timp singur, să învăţ să supravieţuiesc şi fără ea. Am învăţat, da, am aflat că lumina şi gazul sunt servicii care se plătesc, şi că nenorociţii ăştia îţi taie internetul dacă nu achiţi factura la timp, dar cred că nimic nu a fost mai umilitor decît să-l chem pe Dan să-mi pornească maşina de spălat şi centrala de apartament spunîndu-mi sec: “apeşi pe ON!”, să-mi explice diferenţa dintre detergent şi balsam de rufe şi alte obiecte casnice pe care ochiul meu nu le trecuse în inventar pînă atunci.

Între timp am avut lansarea primului volum din trilogie şi la petrecere m-am simţit ca mătuşă-mea de la ţară, care nu-şi găseşte rostul mîinilor cînd stă la masa cu “intelectualii”. Mi-am dat seama că nu ma pricep să folosesc decît unul dintre cele trei seturi de tacîmuri înşirate în jurul farfuriilor, că nu fac diferenta dintre cuţitul pentru pîine şi cel pentru unt, deşi mi s-a explicat politicos că fiecareia dintre cele trei furculiţe de lîngă încheietura mîinii mele i se atribuie “în lumea bună” o utilitate proprie, că una-i pentru carne, una pentru peşte şi-aşa mai departe. Comesenii s-au aprins în discuţii culinare, de parcă ar fi fost banchetul bucătarilor parizieni, nu lansare de carte; iar eu, care nu fac diferenţa dintre o scoică şi-un melc, m-am simţit perfect!

În sfîrşit, n-aş vrea să mă opresc mai mult asupra tututor lucrurilor care m-au făcut să înţeleg că sunt ca un extraterestru în propria mea casă şi că prietenii mei îmi sunt apropiaţi din tradiţie (să nu spun “obişnuinţă” sau “reflex”, cuvinte care ar degrada şi mai mult starea lucrurilor) şi nu pentru că am mai avea vreun punct de interes comun.

Mariuşa s-a întors, am aşteptat-o la aeroport cu un buchet de irişi albi, îmbibaţi cu nerăbdarea mea de a-mi recupera consoarta indispensabilă vieţii cotidiene. Altfel decît mi-am închipuit, a rămas tăcută şi distantă tot drumul, nu s-a grăbit să-mi dea cadoul spaniol, pe care ştia că-l adulmec precum un căţel cuminte care urmează să-şi primească recompensa după ce-a sărit corect de zece ori prin cercul cu flăcări, în aplauzele mulţimii, la circ. Am hotărît să fiu răbdător, ce mai contează cîteva ore după două luni de disperare! Eram totuşi intrigat de schimbarea ei comportamentală, mă aşteptam să-mi umple urechile cu istorisiri de voiaj pînă acasă, astfel încît, faptul că a ales să nu spună nimic m-a pus pe gînduri, deşi în scurt timp m-am adaptat conjuncturii pe care-am pus-o pe seama oboselii călătoriei.

Abia după o baie fierbinte printre lumînări plutitoare, săruri marine şi flori de lavandă am început să-mi recunosc Mariuşa:

- Îmi arăţi, te rog, fotografiile de la lansare? Sînt nerăbdătoare să aflu totul, să recuperez timpul pe care nu l-am petrecut alături de tine, să-mi acoperi lipsa cu poveşti!

Încep să proiectez diapozitivele primite de la Dan la o zi după lansare, dar nu mă simt în stare să estompez absenta ei cu vorbe, tocmai din cauză că, atît timp cît a lipsit, nu s-a întîmplat NIMIC! Dacă mă gîndesc bine, am fost într-un fel de comă psihică şi paralizie intelectuală. N-am făcut nimic! Nu ştiu dacă n-am reuşit să fac ceva, sau dacă nici măcar n-am încercat, fiind pătruns de convingerea că sunt suspendat de-un fir subţire, că sunt pe standby pană la întoarcerea ei. Mariuşa a trăit şi fără mine, zi de zi a făcut ceva, sau poate chiar “altceva”, nu “ceva”. S-a întors îmbogăţită spiritual (ce expresie antipatică!) la un Franz paraplegic mental.

- Cine-a făcut poza asta? Aoleu ce încadrare proastă! Iartă-mă, te rog, m-am obişnuit să fiu foarte critică în ceea ce priveşte imaginea, deşi la începutul workshopului nu reuşeam să leg nici două cuvinte despre fotografiile pe care ni le proiectau la curs!

- Dan le-a facut…

- Vai de mine, nu se pricepe chiar deloc! V-a tăiat la toţi picioarele sau capetele (celor mai înalţi din grup), n-a focalizat pe nimic anume, a “pozat”, n-a “fotografiat”! Ce rău îmi pare că n-am fost aici, să-ti documentez vizual lansarea de carte asa cum se cuvenea!

Nu eram obişnuit s-o aud pe Mariuşa vorbind pe tonul ăsta de “ştie-tot”, dar nu mă deranja, ci dimpotrivă, îmi părea sigură, pricepută, se umplea de certitudine aerul din jurul ei şi mă făcea să mă simt ca un elev în faţa maestrului, curios să-i soarbă înţeleptului fiecare gest, fiecare încordare a sprancenelor şi să-i reţină orice explicaţie, voiam să mă iluminez, să mă molipsească de cunoaştere. Cînd vorbea, lucruri la care nu mă gîndisem sau care nu mă interesaseră niciodată, păreau brusc evidente şi indispensabile.

După ce a comentat toată seria de peste trei sute de fotografii, ni s-a făcut poftă să ieşim la o ciocolată caldă cu scorţişoară şi coajă de portocală, în centru, la “Rendez-Vous”, unde ne plăcea să mergem iarna să bem un ceai fierbinte după cîte-o bătaie cu zăpadă sau cîte-un vin fiert după săniuş.

Angela (XV)

image source: deviantart

Încă de cand ne-am trezit, m-a cuprins de tîmple o agitaţie neobişnuită, ca o premoniţie nefastă izvorîtă de nicăieri. Mariuşa a făcut cafea, ne-am aşezat în living, pe jos, printre pernuţe, să alegem din cutiile sigilate anul trecut, ornamentele pentru bradul de Crăciun.

- Cine-i tipa aia care tot apare pe lîngă tine în fotografiile de la lansare?

- Care tipă?

- Care tipă! Aia.. una.. cu cizme mov şi pălărie neagră..

- … Angela? E prietena lui Dan!

- Prietena lui Dan pe care-o chema Ioana în celălalt set de poze?

- Ioana a fost înainte de Angela, pe care-a cunoscut-o după ce-ai plecat tu în Spania…

- Aha? Si de ce n-a venit niciodată cu ea pe la noi sa mi-o prezinte, după ce m-am întors? Nu-i stă în fire să fie atît de discret!

- Nu i-am invitat, poate de asta…

- De ce stă mereu lîngă tine în poze? Vă cunoaşteţi atît de bine?

- Atît de bine cît se pot cunoaşte doi oameni care s-au văzut de numai două ori, timp de cîteva ore!

- Şi e îndrăgostită de Dan?

- Ce-ar fi să-l întrebăm direct pe el toate astea, dacă vrei îl chem pe la noi diseară, la un vin…

Am vorbit la telefon cu Dan cand Mariuşa a ieşit la cumpărături, am încercat să aflu cine era tipa cu cizme mov şi pălărie neagră, pentru că – sincer – nici nu-mi aminteam măcar s-o fi văzut pînă în clipa în care Mariuşa m-a întrebat despre ea, aşa că inventasem o “Angelă” care să-i satisfacă lista de întrebări.

- Omule, ţi-ai mîncat minţile? E Laura, colega noastră de clasă, gagica ta din liceu, care s-a ţinut scai de tine toată seara să-i dai un autograf cu dedicaţie pe carte!

- Laura! N-am mai văzut-o de la Bacalaureat! Nici măcar n-am recunoscut-o! De ce n-a zis nimic, de ce nu mi-a spus cine era?

- Probabil pentru că nu se aştepta s-o fi uitat? Dar cum de mă întrebi tocmai acum de ea?

- Pentru că am intrat într-un semi-bucluc…

- Adică?

I-am spus că o convinsesem pe Mariuşa de relaţia dintre el şi “Angela” şi că-i aşteptam în seara aceea pe la noi, dacă şi ea putea veni.

- Băi, îmi vine să-ţi fac o fază de rahat, s-o ţii minte! Dacă n-aş şti cît eşti de penibil cînd spui minciuni, aş suna-o pe Laura şi-aş veni cu ea diseara pe la tine, fără a aduce vorba despre mine şi ea, te-aş lua deoparte la un păhărel, în biroul tau şi aş lăsa-o pe Mariuşa să stea de vorbă cu ea, să descopere singură că ai minţit-o!

- N-ai putea să te prefaci, măcar în seara asta, că sînteţi împreună?

- Ai înnebunit, eu sunt cu Ioana! Mariuşa o cunoaşte!

Mariuşa se apropie de scaunul meu, probabil stătuse în cadrul uşii încă de cînd am început conversaţia cu Dan.

- Era închis la supermarket. Să te prefaci că cine e împreună cu cine?

- Dan cu Angela…

- Aha??

- Angela de fapt se numeşte Laura.. tocmai ce-am aflat.

- Da? Şi de ce să se prefacă ei c-ar fi împreună? Organizaţi un complot picant şi eu nu trebuie să aflu? Dacă iniţial nu aveam niciun dubiu, află că acum am! Adică ce crezi că s-ar fi întîmplat dacă îmi spuneai simplu că NU ŞTII cine e tipa cu cizme mov şi pălărie neagră?

- Nu m-ai fi crezut!

- De ce să nu te cred? Pentru că apare lîngă tine în toate pozele?

- Nu ştiu, pentru că aşa aveţi voi mintea sucită!

- Care noi, că-s numai una, eu, asta care stă de vorbă cu tine!

- Voi, femeile!

- “Noi femeile?!” Ce treabă are Dan cu Angela sau Laura?

- El, de fapt, niciuna…

- Aşa? Dar cine are?

- Eu…

- Lămuriri!

- A fost prietena mea în liceu.. Nici măcar n-am recunoscut-o la lansare, abia azi am aflat cine era, cand l-am întrebat pe Dan la telefon!

- Am o vagă senzaţie că ţi-ai amintit ceva mai demult, sau poate ea de tine, cam pe cînd eram eu plecată în Spania şi te lăfăiai în independenţă sau te smiorcăiai de singurătate, dacă nu mă înşel! Cheamă-ţi-i pe Dan şi pe Angela să-ţi facă diseară de mîncare şi să-ţi ţină companie, eu plec cîteva zile s-o văd pe maică-mea. Te-aş fi invitat, dar ştiu că întotdeauna te-ai plictisit cînd am mers la ea.

Există Moş-Crăciun? (XVI)

image source: deviantart

După patru ani de Crăciunofobie, Lizi a acceptat, în sfîrşit, să împodobim bradul împreună.

În fiecare an – aceeaşi poveste, ca un refren: scoatem soneria uşii de la intrare din priză, pentru că Liza se isterizează şi se ascunde sub pat cînd aude colindătorii/urătorii/semănătorii, izolăm fereastra de la camera ei, să nu vadă mascaţi pe stradă, pentru că începe să plîngă, visează urît şi-i trece doar cu lecturi prelungite din “Crăiasa Zăpezii”, ţinem bradul ascuns în debara, să nu se sperie copilul de crengile stufoase şi întunecate, nu deschidem cutiile cu globuri şi ornamente, să nu calce Lizi pe ele şi să-i intre-n tălpi…

Lizi se teme de Moş-Crăciun. Nici nu vrea s-audă că-i aduce cadouri, îi este frică şi gata! Anul ăsta e prima dată cînd reusim s-o liniştim, deoarece aflăm şi noi de ce se teme: pentru că INTRĂ NOAPTEA ÎN CASĂ! Mă întreabă ca în fiecare an:

- Tati, cine-i Moş-Crăciun?

- E spiritul Crăciunului, reflectat în imaginea unui bătrîn care ne-aduce daruri, aşa cum cei trei magi i-au adus lui Iisus cînd s-a născut! Noi, de Crăciun, ne bucurăm şi sărbătorim ziua Lui!

- Si de ce se cheamă “Crăciun” şi nu ” Iisus” ziua asta, dacă-i ziua lui Iisus şi nu a lui Crăciun?

- Pentru că, în spiritul de sărbătoare, ceea ce simtim cu totii este bucurie, vrem să facem cadouri celor dragi, în amintirea..

- Eu am văzut de multe ori la televizor că Moş-Crăciun e un bătrîn îmbrăcat în roşu, care vine în casele oamenilor pe horn! Noi avem horn?

- Aia e imaginea comercială a lui Moş-Crăciun, derivată din legendă! De fapt, Moşul e în noi toţi. El ne dă ideea să facem cadouri celor..

- Aşa, şi atunci ăia de la tv sunt mincinoşi?

- Păi..

- Ce-i “imagine comercială”?

- E ca un logo, ca o etichetă, asa cum Barbie e roz, cum Pepsi e roşu cu albastru, cum Coca-Cola e doar cu roşu, cum steagul ţării noastre e cu albastru-galben-roşu..

- De ce e steagul cu albastru, galben şi rosu?

- Să nu se confunde cu alte steaguri!

- Moş-Crăciun ar putea să se confunde cu alţi Moşi-Crăciuni îmbrăcaţi în alte culori?

- Nu, pentru că el e unul singur!

- Şi atunci de ce e imagine comercială?

- Pentru că marii oameni de afaceri vor să-şi înzecească vanzările în preajma sărbătorilor, din fericire nu prea le merge, pentru că anul ăsta e criză economică în toată lumea!

- Nu înţeleg.. Cine sînt marii oameni de afaceri?

- As vrea să ştiu şi eu cine sînt!

- Şi dacă se îmbracă un moş cu roşu, ei vînd mai mult?

- Da!

- Dacă s-ar îmbrăca în albastru, n-ar mai vinde nimic?

- N-ar mai fi Moş-Crăciun!

- Cum adică “Moşul e în noi toţi”?

- Adică e ca un gînd bun, ca un îndemn din interior, care ne determină să facem anumite lucruri!

- Cum adică?

- Adică aşa cum, cînd ţi-e dor de Mamiuşa, vrei să-i dai telefon, sau cînd ţi-e dor de mine vii să-mi spui la ureche ceva frumos!

- Şi de cine mi-e dor de Crăciun?

- Nu ştiu, dar dacă ţi-e drag cineva, ar trebui să-i faci un cadou, pentru că în felul ăsta îi vei arăta că te-ai gîndit la el sau la ea! Dăm cadouri în cinstea lui Iisus, pentru că El e în noi toţi, şi datorită Lui, merităm în acea zi să simţim că e şi ziua noastră un pic, mai ales a copiilor!

- Oamenii mari primesc cadou de la Moş-Crăciun?

- Depinde, dacă se gandeşte cineva şi la ei, da, primesc!

- Eu vă fac cadouri, dacă aveţi un pic de Iisus!

- Avem, da, şi pentru că e ziua copilului-Iisus din noi, Îi facem cadouri!

Nu ştiu cît şi ce a înţeles Lizi în neatenţia ei din exprimarea mea, din dialogul cvasi-eretic şi incoerent purtat pe această temă, dar în dimineaţa de 25 decembrie am observat că Moş-Crăciun e complet senil, ne-am găsit pisica aproape asfixiată sub brad,  legată cu un şiret roşu la gît de trunchiul pomului, cu dedicaţie desenată (o fetiţă aproximativă, cu păr lung, despre care-am dedus c-ar fi reprezentat-o pe Mariuşa) şi pămătuful de bărbierit împachetat festiv în folie de aluminiu pentru gătit, alături de un desen care, probabil mă reprezenta pe mine.

Forevăr (XVII)

link imagine: aici

Mă distrez să răspund “o duc în pod” la întrebarea: “ce faci cu viaţa ta?”; se uită amicul Zet la mine pe sub sprâncenele albulesciene şi nu-nţelege unde-i metafora sau esenţa glumei; de fapt, nu-i nicio poantă, chiar o duc în pod, pe ea, pe viaţă, îndată ce-o trăiesc, bucată cu bucată, îi duc rămăşiţele-n mansardă şi-n atic, pentru că debaralele şi garajul deja s-au umplut cu semne fizice şi resturi ale traiului pământean.

Am urcat azi dimineaţă să-mi caut pachetul cu scrisori de pe vremuri, înjurând condiţia-mi de pensionar cu dureri de şale, crampe, insomnii şi timp liber în exces, timp liber la care visam de patruzeci de ani; evident, acum, când îl am şi mă pot lăfăi în el – adică  mai precis mă înec, pentru că-i peste tot – nu mai ştiu ce să fac. Sunt deprimat. Oare chiar ăsta să ne fie rostul pe pământ? Să mâncăm şi să dormim, să lucrăm şi să creştem copiii? Şi când toate astea încep să meargă de la sine, ce rost mai avem când copiii sunt la casa lor, când mâncarea ni se administrează intravenos, când pe ex-postul de ziarist a fost angajat un mucos care abuzează de invective pentru a creşte ratingul şi popularitatea ziarului, când nici măcar somnul nu mai are chef să-mi stea prin preajmă?

Trebuie să-ţi găseşti ceva de făcut, zice Zet, bun, dar ce? Că artrita sau artroza şi varicele nu se entuziasmează din cale-afară când vreau să le pun la treabă. Citeşte, scrie, fă-ţi abonament la clubul de şahişti, fă goblenuri şi obiecte artizanale, fotografii, plimbări, excursii pentru vârsta a treia la Barcelona, mergi la plajă, pescuieşte, dormi, invită-ţi nepoţii la o prăjitură, nevasta la restaurant, câinele la iarbă verde, amicii la un pahar de vin acasă, vezi, ai multe de făcut. Ba pe astea le face Mariuşa, eu mă dezmierd în comoditatea de-a o privi. Mă uit şi privesc, cum s-ar spune. Stau şi admir, cu pipa-n dinţi. Sunt extatic şi extaziat, ea e hiperactivă şi eu resimt consecinţele în locul ei, contribui şi eu cu ceva: ea face şi eu obosesc,  ea spune şi eu ascult, trăim o dulce complementaritate simbiotică.

Când aveam cu treizeci de ani mai puţin, nu mi-aş fi dorit nimic mai mult decât cele înşirate de Zet mai sus, dar acu’ am impresia că mă scurg prin lume degeaba, ca apa din cadă, când începe să se-nvartă tot mai repede şi tot mai puţină, apropiindu-se de gaura de scurgere; aveam multe de făcut când cada era plină, s-au plimbat bărcuţe de hârtie kilometri întregi pe mine. La un moment dat, cineva a scos dopul şi-am început să mă scurg ireversibil. Acu’ stau ca pe nisipuri mişcătoare, mi-e frică să mai încep altceva, pentru că mă aştept din clipă-n clipă să mi se termine strada de sub picioare.

Aşa că stai degeaba şi-ţi impui să te concentrezi pe iminentul sfârşit? Asta vrei să faci până la capăt? Mai ai poate un an, poate încă zece, cin’şpe. Ai tot timpul din lume să faci lucrurile pe care le-ai tot amânat. E sadic, acum ai timp să le faci, dar nu mai ai nici chef, nici putere.

Mă întorc abătut acasă, cu senilitatea mea pe umăr, ca un guler de nurcă, Mariuşa comandase mâncare thailandeză, la mulţi ani, zice zâmbitoare, am un cadou pentru tine, azi împlinim 53 de ani de când suntem împreună! O viaţă de om, de om chiar norocos, mă gândesc, ce frumoasă eşti cu părul alb, eşti toată numai ochi, ce bine-ţi stă rochia asta neagră, ce parfum drag ai, ce frumos miroşi, ce bună eşti, cât de uşor ştii să-mi dizolvi norii negri din gând, pentru cât timp încă de-acum înainte? Forevăr, îmi spune râzând şi-mi întinde un pahar să ciocnim. Am şi eu un cadou pentru noi, hai să mergem la Barcelona. Forevăr, zic, şi ciocnim.