proze mici (2007)

monolog

femeie, te rog opreşte-te puţin din mersul ăsta atât de întins.. păşeşti ca şi cum ai călca peste mare, peste munţi, mersul tău e un fel de vânt care aduce după el veşti din alte lumi.aşteaptă-mă, am o poveste să îţi spun.. mi-aduc aminte de tine, te-am visat demult.. şi am răscolit multe ţări să te găsesc, de-atunci rătăcesc înnebunit pe pământ şi vreau să ne întâlnim, să îţi spun că te-am visat. nu vreau nimic altceva, decat să trăiesc ziua în care pot să te văd şi să scot în faţa ta, din sacul meu cu vise, pe acela în care ai fost tu. am visat atunci, demult cum căutam prin lume oamenii care să-mi semene, oamenii care sunt aşa ca mine.. voiam să îi găsesc, pentru că îi cunoşteam deja, mi-aş fi dat seama imediat cine sunt, dacă i-aş fi întâlnit. voiam să construiesc împreună cu ei un fel de sat, pe-un deal, lângă o pădure şi un lac, acolo noi am fi trăit fericiţi. în visul ăsta eram îndrăgostit, dar nu ştiam de cine.. căutam bezmetic, întorceam oamenii pe toate părţile, ca pe nişte foi de hârtie – ştiind că printre ele o voi găsi pe cea în care e scris ceea ce caut. şi-atunci te-am visat pe tine. femeie, stai! nu râde, nu pleca, nu intoarce ochii dinspre mine, te rog, ascultă.. pe lângă toţi anii petrecuţi căutându-te, mai am nevoie doar de câteva minute, în care să afli de ce te-am căutat.. în visul ăsta eu te iubeam nemaipomenit de mult. nu reuşeam să scot nici un cuvânt atunci, nici să mă mişc nu puteam. atât de mult te iubeam încât nu mi-am dat seama de unde ai apărut, cum te-am găsit. şi nici nu mai conta. stăteam să te privesc, să te ţin minte. am luat cu mine din vis imaginea ta, şi-atunci m-am trezit. am mers, am mers, am trăit nespus de mult, sperând să am ce povesti atunci când aveam să te gasesc. şi uite că acum tot ce-mi vine în minte e doar visul ăsta. nu a rămas nimic altceva despre care aş putea să-ţi vorbesc. femeie, lasă-mă, te rog, să mă uit la tine, să te cuprind în mine şi să te port în gând acolo unde mă voi duce. înseamnă totul pentru mine, înseamnă că toţi acei oameni pe care îi caut există, înseamnă că satul meu va fi, înseamnă că eu şi ei vom trăi acolo fericiţi.
asta înseamnă faptul că te-am găsit mai întâi pe tine. înseamnă că te iubesc neînchipuit de mult. femeie, unde pleci? ce-ai facut tu? şi cine eşti oare? nu ştiu nimic despre tine, decât că te-am visat şi că eşti tu. în rest, nimic.. sunt fericit!!! râzi de mine? crezi că sunt nebun? la ce te gândeşti? de ce nu spui nimic?

[ea a gândit: nu te cunosc.]de ce nu mă cunoşti? nu ţii tu minte cum ne-am privit în vis, unul pe celălalt, – şi de atunci nu ne-am mai uitat niciodată? de ce nu mai ştii? de ce ai uitat? de ce nu m-ai căutat? de ce nu ai venit să-mi spui: exist!

[ea a gândit: îmi pare rău, eu nu te recunosc.]

.. văd că nu mă recunoşti.. te uiţi aşa la mine.. nu spui nimic..
atunci, femeie, te rog, întinde paşii tăi lungi peste munţi şi peste mare, învârte limbile ceasului înapoi.

limbile ceasului sunt picioarele tale..

păşeşte întins cu ele şi dă timpul în urmă, până la seara în care am adormit şi te-am visat.

şi mai fă, te rog, cu piciorul stâng încă jumătate de pas înapoi, jumătate de ceas, să mă întorc în secunda dinainte să fi adormit.

aş vrea să nu te fi visat niciodată.

m-am gandit la tine

si la casuta ta alba, cu gardut albastru si fantana mica si stramba de langa poarta. m-am gandit la florile tale din curte, la bujori si la “mingiuti”, la trandafiri si la zorelele mov care se urca pana sus, pe casa, la nucul meu, la menta si la musetel, la scranciobul din prun, la ciresul alb, la visinul mic, la gura-leului, la buna-dimineata cele albe, la ghioceii din zapada, la zambile.

am trecut din odaia mare spre camera de oaspeti, prin usa cea mica, m-am uitat la coltul cu icoane si fotografii, m-am uitat in lada cu cele cateva hainute pe care le-ai pastrat, de cand eram copil. am probat rochiile de bal din dulapul negru, mi-am trecut degetele peste covorul cel mare, negru si aspru, cu trandafiri de lana de pe perete. m-am uitat dupa soba, sa caut gem si lapte acru si furnici.

m-am intors in bucatarioara si m-am asezat pe patul inalt, langa soba. ma uit la tabloul cu fructe pe care l-ai pictat, vreau sa musc din felia de harbuz.

ma ridic sa ma uit pe geam, din camera mare, sa vad cine e la poarta. tresaream de fiecare data cand se auzea scartaind, speram sa vina ei, de departe, de la iasi, sa ma vada.

m-am dus in salita si-am pus scara, sa ma urc in pod. e subreda tare, n-ar trebui sa te mai urci pe ea, uite, se clatina in toate partile si cuiele sunt strambe!

mi-a fost tot timpul frica sa ridic capacul de la pod, nu ma urcam daca nu era deja deschis. de sus vad raftul de deasupra usii de la intrare: pensule, borcane prafuite, cuie, usturoi.

in pod e cald, e uscat, miroase a menta si a grau, a faina. miroase a lana si a ulei, a vopsele si a lemn vechi. calc pe boabele galbene adunate in movile pe lutul uscat. ma duc in capat, unde nu e lumina, acolo se ascund toate comorile: papusi vechi, tablouri, scrisori din razboi, maruntisurile care ma surprind de fiecare data si pe care am mereu emotii cand le descopar: un ac de par, un pieptene de os cu dintii desi, o foaie ingalbenita cu niste desene de demult, stativele si razboiul de tesut demontat, sprijinite de lemnele acoperisului, culorile tale, cariocile mele vechi si uscate, borcanele mici, plicuri, cutii de toate marimile.

ma uit prin geamul mic si te vad in gradina, intinzand rufe pe franghie, sa le albeasca soarele la amiaza. vad puii de randunica in cuib, langa geam. daca le strici cuibul, ele aduc nenorocire.

vad padurea pe dealul din zare, vad lanurile galbene si verzi, cu randuri pieptanate si carari negre de pamant intre ele, vad drumul cu pietre si le aud scrasnind sub copite cand se intorc vitele de la pasune, seara.

te vad cum scoti apa din fantana, invartind coarba si sprijinind galeata de metal plina alaturi, pe pamant. buna ziua tanti, i-acasa fetita matale? vrem s-o luam cu noi la padure, la ciuperci. sa nu stai cu grija, ca avem si cainele.

revad furtunile de vara, cand ne ascundeam in casa noi amandoua, langa geam, si-mi spuneai povesti, sa-mi treaca frica de tunete. se lumina alb toata casa cand fulgera, si se zguduia pamantul cu noi si cu prispa, si ma gandeam ca peretii aveau sa se crape, sa ne acopere. clantaneau geamurile si se auzea ropotul ploii pe lutul gol in fata casei, pe tabla de pe streasina si in vana de metal pusa in colt, sa stranga apa. ne era frica, asteptam cuminti sa iasa soarele.

vad cerul negru negru de tot, asa cum il vedeam stand cu capul in poale la tine, noaptea, pe prispa, cand ma mangaiai pe par cu ulei de nuca, sa-l descalcesti. imi povesteai despre toate stelele. uite, carul mare. uite, steaua marinarilor. uite mai incolo si carul cel mic. uite calea laptelui. uite luna si c-o stea.. Luna si Costea, ma gandeam eu, punctul mic si alb de langa coltul de jos al lunii era Costea.

atunci mi-am dat seama ca cerul era o patura neagra si veche, plina de sparturi prin care ajungea la noi lumina zilei, de dincolo. acolo m-am gandit ca luna era o taietura ceva mai mare, facuta anume pentru noi oamenii, sa nu ne fie frica de intuneric noaptea.

te vad pe tine la gura sobei, aprinzand focul, facand turte cu branza, bors, compot de prune verzi, mamaliga, cartofi cu usturoi verde.

te vad culegand flori din fata casei.

te vad cu sapa pe umar, mergand apasat inaintea mea, pe drumul cu pietre. ma vad si pe mine, ajungandu-te din urma, cu mersul meu maruntel si cu sapaliga mea, de care ma tot impiedic.

te vad cum cosi flori si ciupercute, vrabii si ramuri pe panza alba cu tiv rosu. stau cu capul in bratele tale si ascult acul si ata impungand si trecand prin panza. mi-e atat de drag sunetul asta, am sa adorm cu el, ca atunci. pc!fffffffffffffffff! asa coseai. asa auzeam, era ca un fel de inima care se misca in doi timpi, pc si fffffffffffffffff..

am sa adorm la tine in poala, sa ma mai legeni inca o data pe picioare, sa-mi spui o poveste, sa te aud langa mine. hai, de ce nu ma faci mica, sa ma pui in buzunarul de la sort, sa ma iei cu tine peste tot pe unde mergi?

ghicitoare

abia dupa ce am simtit ca m-am jucat destul, am rupt Cuvantul in farame, cate una pentru fiecare. era prea mare sa-l pastrez doar pentru mine. au mancat din el, toti, pe rand. cuvantul halucinogen, cuvantul care are drept ecou numai vedenii. cuvantul-drog, cuvantul care face pofta si nu satura niciodata.cuvantul care a iesit din gura sobei, dintr-o gura de rai, din gura de aur, din gura paharului. cuvantul scuipat, nu rostit. cuvantul suierat. cuvantul aspirat.cuvantul care incepe cu M si continua cu INE, si cu tine, si cu toti ceilalti. cuvantul de care, cu cat ei se tem mai mult, cu-atat il simt mai aproape.

cuvantul in care ne pierdem si ne regasim mult mai tarziu. cuvantul pe care il stim toti, dar nu-l recunoastem. cuvantul pe care-l descoperim abia dupa ce am renuntat la cautare.

si-asa mai departe.

de-afara..

.. imi strang maneca de lana in pumn. frec gheata de pe geam, sa se topeasca. imi lipesc nasul pe sticla. vreau sa ma uit inauntru. sindromul ferestrei luminate. ce zi o fi avand stapanul? la ce s-o fi gandind? nu se aude nici muzica, nici raset. nu razbate nimic pana la mine.
am venit sa culeg flori de gheata de pe geamul lui, sa imi fac o bratara.
am venit sa-i curat geamul cu rasuflarea mea, fiindca as vrea sa intre maine dimineata soarele pana in patul lui, sa-l trezeasca.
florile de gheata mi se incurca prin maneca, o agata, o desira. ma desira si pe mine odata cu lana. si tot nu pot sa vad inauntru. lumina galbena.
pisica stapanului sufla din casa inspre mine, pe sticla, desenand noi flori de gheata, sa nu pot vedea nimic.
sunt o alta fetita cu alte chibrituri. le aprind si ma uit in flacara.
alta data nu le-as fi aprins, imi placea sa ma joc cu chibriturile proaspete, fara sa trebuiasca sa le dau foc. faceam din ele case. faceam gardut si ocol pentru oi.
le aprind unul cate unul, stric ce-am construit mai demult.
ma uit cum ard. am aprins acum tocul ferestrei. am aprins usa. casuta e doar un patratel. casuta e trei bete. casuta e un V. casuta e un /. casuta nu mai e.
casuta si gardutul s-au transformat in lumina. am avut nevoie sa le aprind, nu mai voiam sa vad inauntru. stiu ca oricum n-as fi putut vedea nimic dincolo de gheata.

mai incet

simt cum imi fuge duminica de sub picioare.
am sa cad si-o sa fie deja maine si n-am sa ma pot ridica s-o prind, sa mai stam in ea.
am sa intind mana, am s-o caut.
cand voi fi reusit sa ma adun, pana si lunea va incepe sa se cutremure, cred ca n-am sa ma pot sprijini de ea prea multa vreme.
nu stiu, poate marti nu va ploua.
cine stie daca voi descoperi vreo metoda prin care sa-mi maresc aderenta palmelor sau daca voi reusi sa le lipesc undeva si sa le las acolo.
dar la asta ma voi gandi miercuri probabil.
si voi visa raspunsul in somnul de dupa-amiaza abia joi, numai ca joia ma gandesc prea mult la vineri, si-mi scapa ziua printre degete mult prea usor.
vineri te iubesc, asa ca sunt ocupata, nu pot sa ma tin bine de ziua asta.ma trezesc fericita, pentru ca e sambata si-mi fac planuri mari despre cum sa pot pastra duminica, sa nu mai alunec de pe ea.

ar trebui

sa ai mare grija de samburele asta, sa nu-l pierzi. mai asteapta.
intr-o zi va creste din el un mare vartej.
te vei catara pe el, si abia acolo, in ameteala aceea cumplita ti se vor descalci penele si am impresia ca zborul va fi inevitabil.
sa ne pregatim s-avem rabdare, pentru ca ceea ce vei vedea nu va semana cu nimic.
ca atunci cand te-ai uitat in oglinda prea mult si nu te-ai mai recunoscut in imaginea care tremura.
ai clipit, te-ai grabit sa destrami gandul, ai deschis ochii si-ai luat-o de la capat.
din ce in ce mai convins ca de fapt nu e nimic de vazut.
de ce nu te ascunzi un pic sub gene, sa vezi ca printre ele se poate intrezari totusi ceva. nu-i nici prea lumina, e numai bine

poveste fara poveste. iubire fara iubire.

- mergem la o cafea?
- dupa atatia ani ti s-a facut brusc pofta de cafea! ce vrei de fapt?
- sa bem o cafea.
- s-o bem atunci.
- ma uit la tine si nu-nteleg ce s-a schimbat.
- s-a schimbat punctul de vedere, spun. atat al tau, cat si al meu.
- de fapt as vrea sa te intreb unele lucruri..
- deci asta se ascundea in spatele cafelei!
- da..
- atunci intreaba!
- de ce n-ai fost niciodata geloasa?
- aveam motive?
- stiai ca ies cu mai multe femei, stiai ca aveam o relatie de mai multa vreme.
- exact. tocmai de asta n-am fost geloasa.
- nu inteleg. aveam impresia ca erai indragostita de mine.
- eram.
- de ce nu mi-ai spus asta niciodata?
- ar fi schimbat lucrurile cu ceva?
- esti diferita fata de cum erai atunci..
- nu cred. s-a modificat contextul. eu am ramas la fel.
- stii cate femei s-au despartit de mine din cauza parfumului tau?
- poftim?!
- in ziua in care mi-ai spus ca nu vrei sa ne mai vedem niciodata (nu m-am asteptat ca aveai sa te tii de cuvant!!) ti-am cumparat un parfum. parfumul care iti placea tie atunci, si pe care il respiram in perna dupa ce plecai. pink sugar…
- s-ar putea sa mi se fi schimbat gusturile, dupa vara aceea nu l-am mai folosit niciodata. nu cred ca-mi mai place. oricum, continua..
- ti-l cumparasem, ma gandeam ca aveai sa te entuziasmezi, asa cum te bucuri tu din lucruri mici. ti l-am cumparat pentru ca voiam sa vad ca esti fericita.. asteptam momentul sa ti-l dau. in loc de asta, tu mi-ai spus ca nu vrei sa ne mai vedem. tii minte? am ras atunci, nu mi-a venit sa cred. am ras in hohote. ai ras si tu, tii minte? ma asteptam sa ne intalnim dupa cateva zile, ca intotdeauna, sa iesim si sa facem lucrurile noastre, ca de fiecare data: altfel si in alt loc. mai tii minte? asta era regula. sa nu ne plictisim niciodata.
- tin minte, de ce ma tot intrebi? iti promiteam ca nu ne vom mai vedea, chiar in clipele in care luam hotararea asta. a fost ca o trezire. ca o lumina. atunci mi-am dat seama ca asta voiam sa fac. nu ai crezut ce ti-am spus?
- daca nu te-am crezut?? vreo doi ani tot n-am reusit sa cred. ma asteptam sa ma fi cautat, in fiecare saptamana imi trecea prin minte cate ceva despre tine. mi-am dat seama ca ma obsedai abia dupa ce ai disparut.
- nu am avut niciodata numarul tau de telefon.
- de ce nu mi l-ai cerut niciodata? daca il aveai, m-ai fi cautat?
- pentru ca nu mi l-ai dat. nu l-as fi folosit oricum. stiam sa te gasesc fara sa trebuiasca sa te caut. intelegi ca nu te-am gasit pentru ca nu am vrut.
- parfumul ala.. cand ma gandeam la tine ma plimbam prin casa si dadeam cu parfum peste tot. din cauza asta s-a despartit de mine femeia cu care eram de multa vreme. din cauza asta au fost geloase si celelalte care au urmat. cu tine vorbeam deschis despre ele. cu ele despre tine niciodata, iar cand au aflat m-au parasit.
- fetish. eu am fost una dintre ele. nimic mai mult. si nici nu am vrut sa fiu altceva.
- mai mult decat atat. m-ai facut sa vad lucruri pe care nu reuseam sa le vad de ani de zile. aveai atunci exact jumatate din varsta mea.
- tin minte ca m-ai intrebat daca te vedeam ca pe un tata.
- si mi-ai spus ca nu.
- ma bucur ca nu ai continuat atunci cu intrebarile.
- iti tremura mainile. ai emotii? esti nervoasa?
- imi este frig. si nu e comod sa aflu atatea lucruri intr-o cafea. de fapt e ciudat. nu inteleg daca imi vine sa rad sau daca ma asteptasem la toate astea. mi-am imaginat de mai ulte ori o intalnire a noastra, peste multi ani, in care aveam sa aflu lucruri fantastice. nu ma asteptam sa fie tocmai acum. de fapt incetasem sa ma mai gandesc la asta inca de multa vreme.
- tu nici nu-ti inchipui cata putere ai avut asupra mea. mai ales dupa ce ai disparut. in tine vedeam puterea si curajul la care visam cand eram de varsta ta. vedeam entuziasmul pe care il aveam si eu cand eram tanar. simteam ca sunt de-o seama cu tine cand erai cu mine.
- n-am fost niciodata cu tine.
- cum sa nu fi fost? sigur ca ai fost. in aceeasi masura in care eram si eu cu tine. ceea ce nu stii si nici nu ai vrut vreodata sa afli, este ca as fi vrut sa ma schimb, sa fiu ca tine, sa iti dau motive sa ma vrei, sa ma cauti. voiam sa ma vrei. tu imi dadeai tot si nu ramaneam cu nimic. simteam ca sunt pe cale sa ma schimb. simteam ca vreau sa am o viata curata. sa scap de toate si sa ai de ce sa fii cu mine.
- nu as fi avut de ce sa vreau sa fiu cu tine. stii foarte bine asta.
- am impresia ca intre timp tu ai capatat varsta mea si eu am ajuns la 20 de ani. vad ca te-ai schimbat. si nu ma satur sa ma uit la tine, sa te ascult.
- nu fac decat sa beau cafeaua si sa iti raspund la intrebari.
- iti aduci aminte cat de mult radeam atunci impreuna?
- de ce ma tot intrebi despre vremurile alea? de ce nu ma intrebi ce mai fac ACUM, de ce nu ma intrebi alte lucruri?
- vreau sa te intreb ce ai facut in fiecare zi in care nu te-am vazut. vreau sa imi povestesti o saptamana intreaga, orice iti trece prin minte, ca atunci. sa fumam, sa bem, sa radem, sa..
- sa nu.
- chiar nu mai vrei?
- toti anii in care nu ne-am vazut, de cand eu am disparut, nu ti-au fost un raspuns destul de clar la intrebarea asta?
- de ce nu ai mai vrut sa ne vedem? de ce atat de brusc?
- ti-am spus mai inainte. pentru ca m-am trezit ca dintr-un vis care nu ma ducea decat spre o inevitabila trezire.
- eram (si sunt) prea batran pentru tine?
- daca as fi crezut asta crezi ca s-ar mai fi intamplat toate lucrurile alea?
- ce eram eu pentru tine?
- nu stiu. dar mi-am dat seama ce NU erai: nu erai ce voiam eu. mi-am dat seama destul de greu ce vreau. si imediat ce mi-am dat seama ai aflat. multumesc pentru cafea.
- ai acelasi numar de telefon?
- da. nu-ti spun sa nu ma cauti, dar sper ca nu o vei face. prefer sa ne intalnim la urmatoarea cafea peste inca 4-5 ani. sper ca pana atunci vei uita toate intrebarile astea ciudate. sper ca vei fi aruncat sticluta de pink sugar. si orice alt semn.
- o sa te sun cand ies la pensie. mai ai vreo 20 de ani de liniste.

alfabeta citeste printre randuri

mi-a ramas ceva intre dinti. cred ca stiu ce e. o litera. daca nu ma-nsel e litera f. sa stea acolo. sa-ncolteasca. sa creasca si sa rodeasca: marul discordiei.
am sa culeg marul si-am sa-l pun la pastrare in cutia pandorei. pe care – inevitabil – va trebui s-o deschid pentru a pune marul in ea. o, ce-o sa iasa!

auzi, da’ oare in ierarhia pacatelor, ce-o fi mai grav? sa-ti fie pofta sau sa te infrupti?
ma-ntreb ce sens au astea, din moment ce fiecare isi cunoaste limitele. oricum le facem pe-amandoua, mai devreme sau mai tarziu. cu sau fara prea multa convingere. sigur le facem. bineinteles, e de preferat mai devreme. s-avem timp sa ne gandim la ce-am facut. sau sa uitam. in caz ca nu ne-a placut.

auzi, da’ oare daca nu mi-e pofta inseamna ca-s satula? pai nici sa fii satul cica nu-i bine, ca si asta e tot pacat. fericiti cei flamanzi. nu? cei care au nevoie, nu doar pofta. necesitate, intelegi? dar care se abtin. fericitii..
da’ aia care-s satuli cu ce-au gresit oare? adica de ce sa nu primeasca si ei o mica rascumparare pentru lipsa de lacomie? n-ar trebui sa se anuleze, faptul ca esti satul cu faptul ca nu ti-e pofta? un pacat cu plus si unul cu minus egal ce? probabil ca egal alte pacate, de prin alte arii curiculare. oamenii – prin definitie – sunt niste pacatosi.

sa vezi ce smecherie, aia nebotezati inca mai sunt vinovati de pacatul originar. e incredibil de persistent pacatul cu pricina. ne-a ramas in gat tuturor. din cauza lui ne futem atata cu mintea. fiindca nu ne-ajunge niciodata ceea ce stim. vrem mai mult. inca o lamurire. inca o precizare.

cica foamea vine mancand. o fi. sa mananci din principiu, asteptand sa ti se faca foame.
sau sa mananci preventiv, sa nu ti se faca pofta mai incolo.

eu cred ca daca mi se face pofta e vina bucatarului. na mai, ia tu si pacatele mele, ca ma cam apasa. tu oricum ai multe, unul in plus sau in minus nu prea schimba situatia.

sa stii, litera asta ma jeneaza. eu am dintii tare stramti. n-am loc intre ei pentru nimic.
i guess i’ll spit it out.

poveste fără timp

mi-am amintit despre iubirea fără cuvinte.. aşa cum se iubeau doi copii cand aveau vreo 13 ani.

ei nu ştiau pe-atunci decât să viseze, să se plimbe şi să se sărute. se plimbau ore întregi, visând fiecare foarte departe. plimbarea lor nu incepea şi nu se încheia.
se plimbau si atât. era iarnă.

era pe-atunci un ger crunt. ei se plimbau cu hainele lor groase atârnate pe braţ, n-aveau de unde şti cât era de frig.

nu spuneau nimic, nu vorbeau niciodată despre ei. de fapt, cred că nu vorbeau niciodată despre nimic. se plimbau infinit seară de seară, la sfârşitul orelor.

uneori se opreau şi se priveau. îşi zâmbeau.
din când în când unul dintre ei se apleca să-şi lege şireturile.

se plimbau mereu de mână, numai de mână, la deal, apoi din nou la vale, obsesiv de fideli aceluiaşi drum, pe care îl iubeau: strada largă, cu tei şi plopi şi case, apoi aleea întunecoasă unde se opreau de fiecare dată şi se sărutau infinit.

.. aleea unde se opreau şi stăteau imbrătişaţi, în picioare, în mijlocul iernii, în mijlocul lumii, în mijlocul vârstei, al viselor, în mijlocul plimbării lor magice din fiecare zi.

într-o zi, pe Aleea Sărutului şi-au spus:
- Te iubesc!
- Ştiu. Şi Eu Te iubesc!
- Ştiu.

atât au vorbit ei doi vreodată despre tot ce visau, despre tot ce simţeau, despre toate plimbările lor. în rest nu au avut nevoie de cuvinte. poate că nici atunci n-au avut, de fapt, nevoie de vorbe. cine ştie de ce şi le-au spus.

deşi lumea zâmbea văzându-i cum pluteau în plimbările lor îndrăgostite, visate, ei de fapt nu erau copii. erau numai suflet şi nimic din lumea prin care se plimbau nu-i putea atinge. nimic nu-i întrista. nu simteau niciodata frigul. erau nemaipomenit de frumoşi. respirau şi se hrăneau cu vise, cu plimbări şi sărutări. nu aveau nevoie de nimic altceva pentru a fi fericiţi.

ei nu s-au mai reîntâlnit. nu s-au mai visat. nu s-au mai sărutat decât mult mai târziu, din curiozitate.. şi nu a mai fost la fel. nu mai era un vis, nu mai era fermecat, nu mai era la fel de frumos.

ei nu s-au rătăcit. au rămas în mine, cu plimbările şi sărutările lor nesfârşite. au rămas în mine, ţinându-se de mână în fiecare seară, conducându-se unul pe altul spre casă, pe rând, de câteva ori în aceeaşi plimbare. nu se puteau despărţi.

ei erau iubirea pe care nu au stricat-o niciodată cu nimic, iubirea pe care au trăit-o fără un început şi fără un final, fără cuvinte.

au trecut 10 ani de-atunci. ei sunt mereu acolo. am închis ochii să-i privesc, pentru că e toamnă. toamna mi-e dor de plimbările lor fantastice. atunci îi caut acolo, în urmă, unde ei încă se mai plimbă la fel de senini ca întotdeauna.

mă ascund pe Aleea Sărutului şi mă uit la ei. cu timpul am devenit unul dintre ceilalţi trecători care zâmbesc atunci când îi întâlnesc. sunt mici şi dragi, vrăjiţi, ţinându-se de mană. mă uit la ei cum se sărută în trecut şi în mine.

îmi sunt dragi, asa cum bunicilor le este dragă tinereţea nepoţilor, care trezeşte în ei probabil amintirea unei alei întunecate, amintirea a doi copii care se plimbau de mână acum 60 de ani.

patratzel

am visat lumea in carouri.
dadeam click pe fiecare patratzel si mi se deschidea o zi dintr-o alta viata.
dadeam click pe oameni si imi aparea un bubble cu cele mai frumoase amintiri ale lor, cu fricile si culoarea lor preferata.
uitandu-ma in jur fara sa intorc capul, pentru ca vedeam panoramic, la 360 de grade, am vazut patratzelul pe care scria: “eu”.
am dat click pe el si nu se deschidea nimic.
ramanea un patratzel.
am crezut ca e blocat, asa ca m-am gandit sa resetez.
de frica sa nu pierd visul, m-am gandit totusi sa dau click pe patratzelul adiacent, sa vad daca se deschide.
era un patratzel in dungi, albe si negre.
s-a deschis o alta viata, un coridor infinit plin de usi.
pe fircare era cate o placutza cu un cuvant cheie despre ce se afla in spatele ei.
am gasit usa cu “luni”.
am deschis si am intrat.
m-am trezit.
acum sunt aici.

un fel de autoportret

- are you really a dreamer?
- yes, i am, and you are one of my dream characters.

lumea din care vin eu nu se masoara. acolo nu exista bani, ore sau kilometri.mintea mea asa traieste. firul care-mi leaga zilele intre ele este visul. atunci cand ma voi trezi din vis tot in vis, inseamna ca voi fi murit. atunci cand viata si visul vor semana atat de mult incat sa nu le mai pot deosebi, inseamna ca voi fi trecut deja in partea cealalta.trezirea imi este tot mai grea, in fiecare dimineata incerc sa aman momentul. nu vreau sa mai am nevoie sa deschid ochii pentru a putea vedea. vad foarte bine in vis si e destula lumina sub umbra pleoapelor. de fapt, acolo nici nu port ochelari.in perioadele in care dorm extrem de putin, devin o alta fiinta. o fiinta care traieste numai pe baza de reguli precise, care isi masoara viata in minute, si nu in emotii. uit sa visez, mintea ii spune corpului ca este dependent de instrumentele inventate de oameni pentru a putea supravietui. devin o forma de viata plictisitoare, mecanica, rad foarte putin, nu ma mai uit pe geam, nu mai scriu si nu mai am povesti. devin trista. tristetea consuma multa energie, multa viata. neputand sa dorm, ma imbolnavesc. am nevoie de soare si de mare, sau de vise. cu siguranta, atunci cand am ocazia sa dorm pentru prima oara dupa o astfel de perioada, voi dormi neintrerupt cel putin 14 ore. asa imi aduc aminte de unde vin eu de fapt, din lumea visului. visul meu. eu il visez, eu il traiesc, eu il creez, eu il povestesc. acolo e locul meu.

cateodata obosesc sa ma tot trezesc. in vis stiu sa evit lucrurile care ma dor, stiu care sunt usile pe care nu trebuie sa le deschid. cand gresesc si se intampla sa trec printr-o astfel de usa, ma trezesc.

sunt aceleasi usi in viata reala, le recunosc, numai ca aici le deschid, cu un fel de curiozitate sadica. vreau sa aflu, sa vad, sa inteleg lucrurile care nu-mi plac si care-mi fac rau. pentru ca stiu ca pot oricand sa ma intorc spre vis.

de multe ori am impresia ca traiesc invers fata de cei mai multi oameni, care se trezesc din vis in viata reala. eu ma trezesc din viata inspre vis, atunci cand inchid ochii. ma trezesc din viata atunci cand ma uit in zare, cand citesc, cand raman numai eu cu mine si cu gandurile mele. noi suntem poporul lumii din care vin eu. noi suntem fundatia pe care se ridica toate visele de noi construite.

noi asa traim, viata noastra incepe abia atunci cand privim in gol, cand adormim, cand cadem pe ganduri, cand ne aluneca lingurita din mana in ceasca. incepem sa respiram numai cand stam in anumite pozitii, intr-un cot cu fata sprijinita in palma, sau pe iarba cu fata in sus.

noi ne inclestam degetele in iarba cand visam cu ochii deschisi, pentru ca ne e frica sa nu cadem, sa nu ne absoarba cerul. noi suntem sus, ne tinem de pamant, si golul ne vrea. trebuie sa ne ancoram cumva.

noi credem in ceea ce visam, pentru ca altfel lumea “reala” nu ar mai avea nici un sens. eu cred in visele mele si in lumea in care ele se intampla. am aflat cumva ca acolo voi merge pana la urma. acolo voi gasi ceea ce caut.

incarnarea lui B

author of the image: Herb Ritts

atat de multe povesti i-am spus, si atata viata i-am insuflat, incat ma astept ca intr-o zi Blogul asta se va incarna. o sa se ridice si-o sa umble dezorientat prin lume, taraind in urma lui ladita cu vise pe care i-am incredintat-o.nu m-ar mira daca vreodata, mergand pe strada, m-as intalni cu el si ar fugi spre mine sa ma bata sau sa ma sarute. nu-mi dau seama ce ar simti despre mine daca ar prinde viata.
blogul incarnat ar fi androgin.de fapt nu stiu cum ar fi, dar ma astept sa se intample, de la o zi la alta. stie si simte prea multe. daca ar avea ocazia sa isi scrie singur comments, cine stie ce mi-ar spune?s-ar putea sa inceapa sa scoata din lada cate o fotografie (din sutele de imagini pe care i le-am aratat), sa o faca botz si sa arunce cu ea dupa mine. s-ar putea sa inceapa sa scuipe cu litere sau sa imprastie linkuri peste tot.

s-ar putea ca B sa devina o fiinta obscura, bantuita de ganduri negre..

.. la fel cum s-ar putea sa devina un copil de 5 ani care zburda cu zmeul in mana peste oras impreuna cu un stol de fluturi, alergand pe urmele curcubeului, cautand bezmetic un castel.

B ar putea sa devina un om chiar frumos, aparent linistit, echilibrat, imbracat in rosu si in negru, foarte indragostit de lume si de viata, de sclipirea din ochii oamenilor fericiti..

s-ar duce prin parcuri sa priveasca desenele facute de copii, cu creta pe asfalt.

ar sta pe banca si s-ar uita cu drag spre doi batrani indragostiti mergand la brat: un bunic si o bunica; bunicul are palarie, bunica are manusi albe crosetate; merg incet pe alee si zambesc, cine stie la ce s-or fi gandind.. B i-ar privi mult pe batrani si s-ar bucura sa le vada lumina din ochi.

B s-ar plimba pe langa foisor si ar zambi spre doi tineri indragostiti care se saruta acolo, simtindu-se puternici, departe de orice pericol, plutind cumva deasupra lumii..

B s-ar duce sa vada cum ies copiii de la scoala, copiii indragostiti de joc si de joaca, sarind printre frunzele de artar uscate, ridicand nori de praf in aer, aruncandu-si ghiozdanele, imprastiind in jur tipete, rasete, viata.

B s-ar duce sa alerge, sa vada, sa vada, sa simta.. dar mai ales sa vada..

B ar merge printre oameni sa ii invete sa fie indragostiti, sa ii admire pe cei care sunt deja, sa ii incurajeze sa nu piarda asta niciodata..

chiar si atunci cand tristii si disperatii sunt pe cale sa se arunce de pe marginea prapastiei, el le-ar spune sa fie indragostiti: de vant, de cer, de pescarusi, de marea care-i va inghiti cand vor sari, de piatra care se ridica sub calcaiul lor, sa isi iubeasca putinele amintiri fericite.

el ar fi un fel de invatator si ar predica “indragostirea” in lume, ar incerca sa ii convinga pe oameni ca a fi indragostit nu e o stare, nici o etapa, ci e un fel de a trai, o definitie a sufletului, un fel de a fi.

mai multe despre B

photographer: Elisa Lazo de Valdez

ai dreptate, B nu e androgin..
asa am spus initial, pentru ambiguizarea planurilor. e un barbat foarte frumos. el e blogul cu trei neveste si-o amanta (multi oameni aleg pe dos, sa aiba o nevasta si 3 amante; vezi, de asta B e special.. lui ii plac femeile diferite: una bruneta, una cu par castaniu, una satena si una blonda). vreau sa spun ca si le-a ales cu mare atentie, dupa indelungi cautari. e fericit cu ele. m-am intalnit cu el pe strada, a venit dupa mine si m-a oprit cand intram in bloc. scoteam cheia din geanta. a intins mana spre mine, sa se prezinte. eu sunt B. avea 3 verighete pe acelasi deget, una neagra, una rosie, una gri. l-am recunoscut imediat. mi-a zis ca verigheta aia neagra are legatura cu mine. asa ca azi mi-am cumparat un inel negru, care sa aiba legatura cu el. il port pe degetul aratator. pentru cine nu si-l poate imagina, iata o descriere mai amanuntita, ca cele de la televizor, de dupa telejurnal, de la rubrica “cine l-a vazut”.. e inalt, dar nu foarte inalt, oricum e inalt (inaltimea care poate defini un om “inalt” e variabila in functie de observator.. asa ca las dumneavoastra interpretarea). arata foarte bine (aici fiecare e rugat sa isi imagineze ce inseamna ca “arata bine”, las la alegerea voastra si acest amanunt). are ochii negri, parul negru (foarte lung si foarte drept), costum negru, camasa gri, cravata rosie, pantofi rosii. e nascut in luna februarie, in Genova.

To: Morrigganne

Unicornul (I) [link]

Treceam din vis în vis prin galerie. În urma mea însã eram tot eu; eram eu din umbrã, era umbra din mine, era umbra mea, fugind înapoi spre Nebãnuit, cãutîndu-şi castelul.

Eram un glob opac de luminã; mã purta pe aripa lui un fel de vînt, oprindu-mã în dreptul fiecãrui vis. Eram un balon de luminã, şi nu puteam sã luminez decît un singur vis odatã, îl curãţam de întuneric şi mã uitam în el. Apoi vîntul mã plimba spre urmãtorul, prin beznã.

În beznã s-a deschis un ochi. Mã privea, mã citea, desfãşurîndu-mi lent fiecare strat. Ochiul a învãţat totul despre mine şi m-a fãcut sã-l iubesc: a clipit încet, analitic, a clipit ca o pasãre, a clipit din cele trei ploeape, una dupa alta.

Am înţeles cã în clipirea lui încãpusera toate straturile din care eram alcãtuita, aşa cum în el încãpusera toate visele Pãmîntului. Am înţeles cã din ochi avea sã rãsarã o nemaipomenitã creaturã.

Din Ochi a picurat otravã. Din Ochi au curs boabe de piatrã aprinsã. Din Ochi s-a nãscut o minunatã fãpturã. Din Ochi s-au prãbuşit în gol strigãte si tunete, ropote de copite. În Ochi se amestecau cu sînge şi venin coame negre de cai.

Din Ochi a ţîşnit ascuţit Unicornul; împingea cu fruntea sfredelul de os, cu el a strãpuns întunericul. Coama lui s-a transformat în şiroaie de smoalã; ochii lui erau picãturi de otravã; copitele lui erau gheare de metal.

A crescut, sorbind viaţã şi iubire; a crescut dintr-un nechezat zguduind Întunericul; a crescut precum universul, trãgînd Soarele pe nãri şi Ochiul i-a rãmas mic, Ochiul din care s-a nãscut. Unicornul îşi purta Ochiul pe piept, Ochiul închis.

Unicornul era vînt, era furtunã şi coada lui era un uragan de nopţi.

În Fiul Ochiului se roteau toate visele Lumii, în el se zbãtea iubirea si ura.

Unicornul era Viaţa.

El era orb atîta vreme cît Ochiul din piept era închis.

În ochii lui de venin erau rãzboaiele, se amestecau acolo începutul lumii şi apocalipsa, în ochii lui ardea inima pãmîntului, inima cea de fier topit, inima de pietre fluide. Prin el nu mişuna sînge, ci lavã.

El era şi nu era. El era Lumina, el se lupta cu bezna şi numele lui era Viaţa. El era Întunericul, el se lupta cu Viaţa şi numele lui era Lumina.

explicatii pentru oamenii mari

cand eram copil stiam multe lucruri.eram convinsa ca oamenii mari le stiu la fel cum le stiam eu, dar cu timpul s-a dovedit ca nu era asa..
imi amintesc destul de putine teorii proprii din copilarie, pentru ca intre timp am devenit om mare. dar unele persista, au ramas proaspete, am incercat sa am grija de ele, sa nu se piarda, pe masura ce oamenii mari ma convigeau ca adevarul era altul.. a trebuit sa le explic urmatoarele lucruri (iata putine dintre lucrurile in care credeam, si despre care inca imi aduc aminte). Oamenii mari vor spune ca sunt absurde si cu siguranta vor rade.. din pacate. iata:~ cum apar oamenii: toate fetitele din lume au in ele, inca de mici, un fel de sambure, spre deosebire de baieti, care nu au asa ceva. de asta numai ele pot sa devina mame cand cresc. pe masura ce fetitele cresc, creste si samburele, si cand e timpul potrivit (perioada care difera de la fetita la fetita, pentru ca fiecare traieste diferit fata de celelalte, si mananca altceva) samburele se transforma intr-un copil foarte mic, extrem de mic, cat un sambure, dar e copil. in cateva luni creste, si fetita merge la doctor sa ii scoata samburele – care a devenit copil – si se transforma in mamica.~ despre par: de ce au oamenii mari par acolo unde copiii nu au?.. aici explicatia e foarte simpla, pentru ca atunci cand e vorba despre oameni mari, spunem ca este “rusine” sa se vada partile corpului care pentru copii sunt la fel ca toate celelalte parti ale corpului. copiii nu au par acolo, pentru ei nu e rusine sa se vada ceea ce este. de aceea pe plaja, la mare, copiii stau dezbracati, iar oamenii mari poarta costum.~ despre cer: cerul este mereu luminos, chiar si noaptea. numai ca noaptea, atunci cand oamenii trebuie sa doarma, cerul este acoperit de o patura bleumarin. patura fiind extrem de veche (adica de cand e lumea), e mancata de molii, are gauri si multe sparturi. stelele sunt gaurile din patura prin care se vede lumina de dincolo. Luna este o gaura mai mare, facuta anume ca sa nu fie bezna.~ despre Miezul Noptii: personaj care apare in lume atunci cand ceasul electronic de pe noptiera arata “0:00″.. combinatia de trei zerouri anunta faptul ca Miezul Noptii vine, fioros. el trebuie sa ii gaseasca pe oameni dormind. altfel se intampla ceva rau. [aici lipsesc informatii cu privire la acest "ceva rau".. nu am conservat decat sentimentul prevestitor de "ceva rau", si mai putin lucrul rau in sine. asta pentru ca nici un copil nu are nevoie de explicatii suplimentare atunci cand intelege senzatia de primejdie. numai oamenii mari au nevoie sa inventeze categorii pentru pericole.] ~ despre unghii: unghiile se rod cu dintii atunci cand cresc, pentru ca deranjeaza la joaca. ~ despre Mos Craciun: vine atunci cand uiti pentru o clipa ca el trebuie sa vina. Profita de cea mai mica neatentie a copiilor, cand ei merg pana la baie, sau cand se uita la televizor, sau cand ies pana afara sa faca oameni de zapada, sau cand mama ii duce la Oraselul Copiilor. Mos Craciun se ascunde, pentru ca nu conteaza decat faptul ca el vine, persoana lui nefiind atat de importanta in sine.~ despre pisici: iubeam pisicile “grena” [gri adica, dupa cum am fost corectata], si le spuneam asta foarte des, si de fiecare data aveam mari emotii cand le impartaseam ceea ce simteam pentru ele. ~ despre rame si musuroaie de furnici: ramele sunt pentru joaca si pentru pescuit. sunt reci, elastice si se rup foarte greu atunci cand le intinzi. sunt comice. musuroaiele de furnici nu trebuie stricate, pentru ca acolo se ascund ouale de furnica, extrem de pretioase. ~ despre prezentul continuu: “sta si fuge”. actiune descrisa prin doua verbe antitetice, care surprind momentul initial si pe cel imediat urmator, atat cat si actiunea in sine. expresie care subliniaza dinamismul, se refera la faptul ca personajul care indeplineste actiunea este concentrat asupra a ceea ce face, “focusat”, cum s-ar zice ) e un fel de gerunziu la prezent, compus din doua verbe care sa exprime ceea ce in alte limbi au inventat deja, prezentul continuu “to be doing something”. ~ a face remoctzii: cuvint de origine mie in prezent necunoscuta.. am pierdut mare parte din semnificatiile vocabularului limbii mele inventate. oricum, era vorba despre un joc pe care il faceam afara, cu multe betzisoare culese de prin gardul viu. ~ semnificatia pentru “costa mult” era: nu avem nevoie de asta, nu ne trebuie. ~ raspuns la intrebarea strabunicii: “cu ce sa vin eu iarna cand e zapada, de la tara pana la oras?” era “cu gentutza”.. nu ma gandeam la “cu ce”-ul instrumental, referitor la mijloacele de transport, care contau prea putin pentru mine. zapada nu era un obstacol, ci o mare fericire.. de asta nu am inteles niciodata de ce oamenii mari se ingrijoreaza atunci cand incepe sa ninga. ~ despre copaci: ei sunt facuti ca sa incerc sa ma urc in ei.~ despre mama: ea nu poate sta cu mine din cauza ca are un sef rau. mi-e dor de ea, insa stiu ca atunci cand ma gandesc la ea, se gandeste si ea la mine. de asta ma gandesc foarte des la ea.

~ despre chibrituri: sunt niste obiecte fascinante, se pot face si remoctzii din ele. imi place sa stau ore in sir sa le scot din cutie, unul cate unul, sa le asez de fiecare data altfel pe covor (nu lipseste din aranjament niciodata casutza facuta din 6 chibrituri) si sa le pun la loc in cutie, unu cate unul. si sa le scot din nou. nu am voie sa le aprind. de fapt nici nu stiu cum se face asta. imi place doar sa ma joc cu ele. sunt frumoase numai atunci cand nu au fost aprinse. oamenii mari isi fac multe probleme. ei nu stiu sa se bucure intr-o secunda, nu stiu sa vada cum sclipeste zapada. nu vor sa aiba timp pentru lucrurile mici.. nu stiu sa se mai joace, nici sa mai inventeze. se imbraca toti intr-un fel de uniforma care se numeste “a fi adult”, o haina plina de banalitate.. copiii spun adesea “nu te lua dupa mine”, iar oamenii mari isi impun sa fie toti la fel.

a little friday

photo source – Cristina Grosan

e tot mai vineri pe zi ce trece, din ce in ce mai vineri.o aluna? o maslina, ceva?.. un biscuit, sa mearga la ceaiul matale?o cireasa as dori, multumesc. o cireasa, sa-mi tina de urat, de foame si de sete.simt cum intru in miez de vineri, aproape de samburele zilei. scobesc in ziua asta cu degetele, ca in ceva solid, ca in pamant. si-acuma, dupa o saptamana in care am tot scurmat, vad ca ajung la miez.

si ce gasesc inauntru? miezul vinerii, il strang intre degete, il sparg.

in el gasesc inca o saptamana, mai mare decat cea dinainte.

am dubii.. ma gandesc ca de fapt nu sap inspre miez, cum credeam, ci ca am pornit din miez si sap inspre afara, scormonesc strat cu strat, trec prin invelusurile tot mai groase, pana cand voi ajunge cumva la suprafata.

acolo o sa dau de vinerea cea mai lunga. in jurul ei nu mai e infasurata nici o alta saptamana sau vreo alta vineri. de la ea incolo este aer. e soare. e cald.

cand vine iarna si noptile-s mai mari, vinerea e tot mai lunga, si se scurteaza abia cand incepe sa creasca ziua, spre vara..

si pana atunci prevestesc existenta unui strat gros de vineri si de saptamani cuprinse intre ele.

e mult de sapat.

un fel de ceva anume

.. in alta viata am fost un peste de adanc si ma uitam spre tine cu ochii mei de pe ceafa, asa cum se uitau fratii mei – pesti de adanc – in sus, ghicind ca undeva trebuie sa fie soare, mult deasupra lor si mult deasupra oceanului greu pe care-l poarta in spinare. .. in alta viata am fost un pelican, ma uitam spre tine in jos, din zbor, asa cum se uitau fratii mei pelicani inspre ape, ghicind ca exista pesti in adancuri, intuind ca aceia sunt cei mai gustosi. .. in alta viata am fost un iepure si tu erai un lup flamand, mi-as fi dorit atunci sa fi fost om si sa fiu vanator. .. in alta viata eu am fost eu, si te cautam. .. in alta viata tu erai tu, si ma cautai… in viata asta coexistam din nou, suntem pesti de adanc, in mari diverse. suntem pelicani, unul mai sus si unul mai jos de tropic. suntem iepuri, unul de casa si unul de camp. suntem lupi, unul flamand, in padure si unul impaiat, in casa unui vanator. suntem eu – eu, si tu – tu, eu cu mine si tu cu tine. .. in viata asta ghicim cumva ca celalalt exista, si ne vedem numai in gand si-n vis.

Vrajitorul si Vanzatorul de Vise

Expresul Violet serpuia printre orase, ascuns de ochii oamenilor obisnuiti.. Aluneca silentios prin firul ierbii, ocolind cu grija musuroaiele de furnici si domurile cartitelor.
In Expres, la clasa Violet, printre alte personalitati, il vedem pe Vrajitor calatorind spre International Wizards and Magic Tricks Congress (WMTC 2007) care urma sa se desfasoare la Budapesta. Conferinta extrem de importanta pentru cei interesati, tema din acest an fiind “How to make love-dreams come true”, subiect dezbatut indelung de marii vrajitori experti, ramas inca nerezolvat, din lipsa de vise adecvate cercetarilor si experimentelor magice. Oamenii nu mai viseaza despre iubire decat extrem de rar, iar atunci cand li se intampla, uita visul imediat ce se trezesc.. lipsa de subiecti fiind astfel cauza principala a ingrijorarii vrajitorilor. Oamenii viseaza mai ales despre lucruri marunte, sau despre catastrofe, despre rude sau prieteni, ca sa nu mai vorbim despre bani – care sunt laitmotivul viselor contemporane.
Vrajitorul rasfoieste plictisit revista gasita in tren – “Expresul Expresului Violet”: “… anul magiei mondiale, Budapest 2007.. vrajitorii se intrunesc sa dezbata problema iubirii”.
“RAHAT”, se gandeste, “UN MARE RAHAT, ca si acum 400 de ani, nu se va rezolva nimic nici de data asta! Vrajitoria e o mare vraja, conferintele despre magie sunt o mare vrajeala!”

- Viseeeee, visee!! Vise ieftine, vise frumoaseee! Vise erotice, vise colorateeee!…

Vrajitorul ridica ochii din revista, usor deranjat. “Ce vinde asta? VISE??”

- VISEEEEEE, vise multe, vise mari, pentru nevisatorii de rand, pentru visatori experti, pentru toti visatorii si nevisatorii!

Vanzatorul de vise impinge lent o lada cu rotile pe culoarul Expresului Violet. Ajunge langa vrajitor si repeta:

- Viseee… doriti, domnu’? Un vis frumos pentru matale si bagheta aceea din mana, un vis despre iubire.. , si-i face din ochi.

- Vise despre iubire nu mai are nimeni astazi, nici macar tu! ii raspunde enervat vrajitorul.

Vanzatorul il recunoaste, se inclina, isi cere scuze, da sa plece mai departe si totusi ezita..

- Vrajitorule.. imi permiti.. am pentru dumitale cel mai frumos vis din cate s-au visat.. e un vis special, inca nu a fost visat de nimeni.. te rog, Maestre, invata-ma cum sa fac sa-l visez EU, si va fi al tau. Nu-ti cer bani, evident.. fa te rog o vraja, ajuta-ma sa visez cel mai frumos vis de iubire din cate au fost si vor fi vreodata, voi fi subiectul tau pentru cercetare, iar visul meu va fi al tau, odata ce il voi avea.

Vrajitorul se gandeste: “Esti un personaj interesant, vanzatorule… si ai stiut ca ducem lipsa de oameni care sa viseze despre iubire.. dar imi ceri un lucru dificil.. si vei suferi mult pe urma lui.. cel mai frumos vis de iubire din cate au fost si vor fi.. si totusi.. eu sunt cel mai mare vrajitor.. as putea oare?… “

- Vanzatorule, asculta-ma! De acum tu nu vei mai vinde nici un vis. Vei merge acasa si vei adormi gandindu-te la toate iubirile tale de pana acum, la fiecare, pe rand. Nu-ti vei da seama cand vei fi trecut deja in lumea viselor. Cand te vei trezi, nu-ti vei aminti nimic. Dar vei fi visat deja cel mai frumos vis despre iubire din cate exista.

- Vrajitorule, nu inteleg.. cum iti voi putea da inapoi visul daca eu nu-mi voi aminti nimic despre el?

- Vei sti care este visul in momentul in care il vei trai. Eu sunt vrajitor, fac lucrurile sa se intample. Visul tau se va intampla, iar in acel moment tu iti vei aminti ce ai visat. Eu voi fi acolo si ti-l voi cere. Tu mi-l vei da. Va fi al meu.

Vanzatorul ii multumeste, neincrezator si impinge ladita lui cu rotile pana la capatul vagonului; ii cere Puterii Gandului sa opreasca trenul si coboara. (Expresul Violet poate fi oprit doar de catre Puterea Gandului, ea fiind singura care il conduce.)

Vom sti despre Vrajitor ca ajunge cu bine la Budapesta. Vanzatorul face intocmai ce i-a spus Vrajitorul, merge acasa si incepe sa se gandeasca la toate iubirile lui, pe rand, la fiecare, una dupa alta. Adoarme, viseaza, se trezeste.
~ * ~
Dupa 3 ani: Vanzatorul de Vise e pensionar (pe caz de boala) de trei ani, primeste o pensie mica, dar se descurca binisor, fiindca mai face din cand in cand afaceri cu vise clandestine. Iese din casa la ora 8, ca in fiecare dimineata, merge spre parc, sa admire copiii care isi povestesc visele prin jocurile lor. Ii place dintotdeauna sa ii priveasca, sa le citeasca visele din felul in care ei rad, se misca, zambesc, plang.. Pe banca lui se aseaza EA.

- Te vad in fiecare zi, de 3 ani, cum vii in parc si admiri jocul copiilor.. Iti place veselia lor, razi odata cu ei, plangi cand se lovesc.. inteleg ca nu ai copiii tai, ca esti singur si cauti ceva anume in lumea asta, ceva care intarzie sa apara, dar care te impinge sa te trezesti in fiecare dimineata si sa vii aici.

Fostul vanzator de vise intoarce privirea inspre EA, incearca sa raspunda si nu reuseste.. este EA! ESTE EA! A visat-o atunci, cu 3 ani in urma, in noaptea in care s-a gandit la toate iubirile lui din trecut.. Pe ea o visase, desi nu o cunostea, visase veselia copiilor, rasetele lor stralucitoare din aceasta zi, banca si femeia de pe ea, care vine sa il intrebe, sau sa ii marturiseasca marile adevaruri despre el si despre viata lui. O cunoaste si o iubeste inca din visul acela, ea l-a vazut in parc zi de zi, si el niciodata nu si-a luat privirea de la copii, ea a trecut pe langa el de 1095 de ori si el nu a vazut-o niciodata.. Vrea sa o stranga in brate, sa ii spuna toate lucrurile acestea, sa o priveasca atat cat n-a privit-o in cei 3 ani.. vrea ca toti copiii parcului sa fie ai lor, ai Lui si ai Ei, sa se uite la acesti fii nenumarati impreuna in fiecare dimineata, si sa o invete cum sa le citeasca visele.. vrea sa o cunoasca, sa ii vada toate visele, de la cel mai mic la cel mai mare. Vrea sa ii spuna ca EA este cel mai frumos vis de iubire de pe Pamant, si ca este visul lui, ca a visat-o, acum 3 ani…

- Vanzatorule, vad ca acum ai inteles.. spune Vrajitorul. EA este visul cel mai frumos de iubire din cate au fost si vor fi, TU ai visat-o, si acum visul tau este al meu. Ti-o prezint, se numeste Eva, este sotia mea, ne-am casatorit azi dimineata.. ea s-a indragostit de mine acum 3 ani, asa cum tu astazi te-ai indragostit de ea. Ma iubeste asa cum ai iubit-o tu astazi cand ti-ai dat seama cine este. Ti-am dat si ti-am luat cel mai frumos vis de iubire din lume.

UN POST FARA TITLU

O DA, BUNA DIMINEATA SA FIE!
SI ZIUA DIN CONTINUAREA ACESTEI DIMINETI – SI MAI BUNA SA FIE, DACA SE POATE, CU O LINGURITA DE ZAHAR SI UN STROP DE LAPTE, MERSI.
A.. NU MAI AVEM LAPTE?
ATUNCI NU MAI VREAU NICI RESTUL ZILEI, MULTUMESC.. EU NU FAC NICI UN COMPROMIS!
JOC LA RULETA SI PUN TOTI BANII PE-UN SINGUR NUMAR, MARE SI ROSU.
IN FIECARE ZI IMI JOC TOATE ZILELE PE CARE LE AM LA DISPOZITIE SI AM VAZUT CA, IN MOD CONSTANT, CASTIG MEREU ACELASI LUCRU: INCA O ZI… PE CARE SA O ADAUG LA SIRAGUL MEU DE ZILE SI SA O PUN MAINE LA MIZA, IMPREUNA CU CELELALTE. SI CU ELE SA MAI CASTIG INCA O ZI. SI TOT ASA.
UNEORI PIERD, DAR N-AM PIERDUT NICIODATA PREA MULTE ZILE LA RAND, DESI MIZA A FOST MEREUACEEASI +1 ZI. UNII M-AU SFATUIT SA MAI IAU CATE O PAUZA DE LA RULETA.. DAR NU SE POATE, SUNT DEPENDENTA DEJA. I’M A GAMER.
DOMNILOR, NU VA LUATI DE MINE. EU AM IDEI MULTE SI MICI. SI DIN ALEA MARI AM, DAR SUNT PUTINE. SI FIXE.
ELE SUNT SCHELETUL PE CARE CLADESC ZILELE ALEA CASTIGATE, SI ALEA PIERDUTE. ZILELE CASTIGATE SUNT PERETII, ZILELE PIERDUTE SUNT USILE SI FERESTRELE.
SI IERI AM JUCAT, MAI PE SEARA.. DE TOTI BANII SI DE TOATE ZILELE, CA DE OBICEI, PE-UN NUMAR MARE SI ROSU.
AM CASTIGAT O ZI MARE, DE GANDIT (ZIUA DE ASTAZI), DE MEDITAT, ASA…
NU STIU CE SA FAC CU EA, E O ZI NEOBISNUIT DE MARE.
MA GANDESC SA O PUN CA PLAFON, SA MAI ADAUG UN ETAJ CONSTRUCTIEI MELE..
SA VEDEM..
TREBUIE SA CALCULEZ BINE DIN PUNCT DE VEDERE STATIC, PENTRU CA DACA E O ZI PREA GREA SI VREAU SA O FOLOSESC DREPT PLAFON PENTRU UN NOU NIVEL, O SA-MI DARAME TOT CE-AM CONSTRUIT PANA ACUM..
SA VEDEM, SA VEDEM…
DEOCAMDATA MA DUC SA CUMPAR LAPTE, PENTRU CA EU NU FAC COMPROMISURI. ORI E TOT CE VREAU, ORI NU VREAU NIMIC.

un fel de mangaiere

cand te intreb
- de ce esti trist, iubitule?
tu sa-mi raspunzi
- pentru ca mi s-a rupt batzul de chibrit atunci cand am vrut sa-l aprind,
- pentru ca azi ai parul drept, si eu l-am visat ondulat asta noapte,
- pentru ca asa trebuie, din cand in cand, sa mai fiu si trist, iubita mea, sa te poti bucura tu pe deplin atunci cand sunt vesel,
- pentru ca stiu ca sunt frumos si atunci cand sunt trist.

un fel de propozitii

stelele se fac mari. cand casc ochii spre ele.
simt cum intra aerul in casa. pe sub usa. valatuci.
ma supar. am un fir de par pe limba. nu-i al meu.
inchid un ochi. ca sa dreg stupoarea. sa alung gandul, sa il trimit spre altceva: ma gandesc la toate cele care se misca in lumea asta in timp ce eu ma gandesc la ele. sunt multe.
eu sunt copilul smintit care crede in mos craciun.
mi-au crescut 3 fire de par alb un pic mai sus de frunte, chiar pe cararea din mijlocul parului. trei! ca sa poata sti toti ca nu-s copil.
am sa le fac in ciuda si n-am sa uit sa ma joc.
mama, din ce sunt facute minciunile?
din ce sunt facute vorbele? si gandurile? si visele?
din ce e facuta ciuda?
si de ce plang copiii mici atat de mult? de ce sunt atat de suparati?
de ce “trebuie” sa stam frumos la masa?
si de ce sa nu vorbim neintrebati la scoala?
daca nu ma intreaba nimeni niciodata nimic trebuie sa tac tot timpul?
mama, dar intunericul din ce e facut? si de ce nu poate sa apara si atunci cand e lumina?
exista vreun fel de soare care sa faca intuneric atunci cand rasare?
exista vreun fel de bec care sa faca umbra in loc sa lumineze?
un instrument care face liniste atunci cand canti la el?
pe ce buton apesi ca sa schimbi privirea?
de ce se schimba ochii cand esti vesel si cand te superi?
mi se pare ca ies linii drepte din pupilele tale cand te uiti spre mine. liniile alea imi intra in pupile. si asa te vad eu. culeg liniile alea din ochi de la tine si le fac sa intre la mine.
asa se privesc oamenii?
asa isi dau ei seama ca se uita unii la altii?
am auzit ca gandul merge cel mai repede si cel mai departe. asa se intampla oare?
cand ma gandesc la stele oare gandul meu ajunge pana la ele?
sau cand ma gandesc la ce am inauntru, inseamna ca gandul poate sa intre si in oameni?
ma gandesc ca ai o inima, ma gandesc cum bate ea acolo. gandul meu trece prin piele si prin oasele tale.
daca ma gandesc ce simti tu acuma inseamna ca gandul meu s-a dus pana la tine in suflet? gandul trece prin orice material, nu? spun asta pentru ca nimic nu ma poate opri sa ma gandesc la ce vreau eu. nu mi s-a blocat niciodata gandul cand l-am trimis in cele mai ciudate locuri. a ajuns pana unde l-am trimis eu.
uite, m-am plictisit. ma duc sa ma joc.

e randul meu – pentru Marin Sorescu

perplexitate mare-mare
in fiecare cuvant al matale
vad mai multe cuvinte dintre-ale mele
si nu inteleg cum ai putut sa le furi de la mine
inainte ca eu insami sa le am!
ce se intampla de fapt
e ceea ce urmeaza:
citesc si nu mai reusesc sa ma opresc
din tremurat
de groaza
si dintr-un fel de mandrie mai mare decat insusi
sensul adjectivului MARE;
matale ai scris poezii
si mi-ai luat-o inainte.
scamele de viata pe care smulgi
si le povestesti
sunt din ghemul matale.
dar toti invartim cumva ghemuri similare.
suntem tipici, nu?
(asta cine-a spus-o, ca suntem tipici?
eu?
sau nici asta nu am apucat sa spun?)
mana cu care versurile alea s-au scris
tot a matale era.
dar stii ce mi-a ramas?
cuvintele si gandurile alea
sunt si au fost inca demult ale mele,
cu mult inainte sa te fi citit pe dumneata.
din respect
pentru mustata matale de barbat
si pentru cuvintele care sunt de femeie,
am scris fiecare vers cu litera mica.
si acuma ma gandesc
daca nu cumva eu seman
mai mult
cu muza
decat cu Marele Scrib.

pisici grena

Adina is in love. Dar nu de acuma, de ieri sau de luna trecuta. Demult, adica mai precis de cand am invatat sa spun „tu” uitandu-ma in oglinda, si mai tarziu cam de cand am atribuit sentimentul asta unei alte fiinte in afara de mine: „te iubesc, pisici grena!” (*era vorba despre niste pisici gri din jurul casei de la Falticeni).
Este un fel de umbra a mea starea asta, si nu a avut intotdeauna nevoie de un subiect real pentru a se manifesta. Este deci o stare, si ca toate starile, din cand in cand se ascunde in camera ei, lasandu-le si pe celelalte sa se desfasoare, pentru un mai sanatos mers al tuturor lucrurilor. Dar nu dispare niciodata de fapt, si cand iese din nou la suprafatza ma ridica si pe mine de acolo de unde cazusem; imi dau seama ca s-a intors atunci cand cei din jur se schimba. Cica sunt mai veseli si mai cu chef de viata.
I do my job, I tell stories, I make people laugh, I make myself laugh too. Asta e tare fain, cred ca nu m-am distrat niciodata mai bine pe seama cuiva decat m-am distrat atunci cand am ras de mine!
Apropo de asta, cand eram mica eram diabolica probabil, dat fiind faptul ca ma gandeam cam asa:
>> Oamenii se distreaza nemaipomenit atunci cand au ocazia sa rada de alti oameni. Suntem toti sadici in fond, mai mult sau mai putin. Uite mie imi place sa rad si de mine, probabil tot dintr-un fel de narcisism sau egoism.. pentru ca atunci cand le dai celorlalti ocazia sa rada de tine, they like you, si le place sa se simta macar pentru o clipa cu o treapta mai sus decat tine. Lasandu-i pe ceilalti sa rada de mine fac pace cu tot universul: eu ma simt bine pentru ca i-am facut sa rada, ei se simt bine pentru ca pot sa rada liberi pe seama cuiva care e de acord cu asta, se simt egali intre ei si cu subiectul de care rad. Cobor o treapta si rad de mine impreuna cu ei, but I guess I just do it because I like the mob to like me. Oamenii au nevoie sa fie controlati, dirijati, indrumati in diverse directii. Se poate obtine increderea si respectul lor pe doua cai: fear or love. Altfel ei nu se deschid. Am doua variante: ma joc cu tine cum vreau eu, rad de tine, ca sa iti fie frica de Adina. Saaau mai pot sa te las sa razi tu un pic de mine, sa te distrezi, sa te simti tu bine cu propria ta persoana, si de asta o sa iti placa Adina, pentru ca ea nu e „cu nasul pe sus”. In niciunul dintre cele doua cazuri tu n-ai sa stii ca de fapt eu fac regulile in joc. <<
Intre timp mi-am schimbat jucariile si stilul de joaca. Nu prea ma mai intereseaza daca oamenii ma plac. Ma intereseaza mai mult sa imi gasesc oamenii care imi plac MIE. Sau, mai frumos (mai putin egocentric spus), ma intereseaza sa imi placa oamenii pe care ii am in jur, cat mai multi, cat mai diferiti. Ma intereseaza sa ma simt bine in preajma lor, pentru ca stiu ca odata ce se intampla asta si ei se vor simti bine in preajma mea. Si o sa fie o simbioza frumoasa, and they shall live happily ever after.
Oricum, ca sa continui cu analizele mele psihologice si cu statisticile.. am constatat urmatoarele:
- cand starea mea de „I’m in love” este cauzata de o persoana anume, deci cand am un „target” precis, le sunt simpatica mai ales fetelor (probabil pentru ca in situatia cu pricina nu constitui o amenintare pentru ele in ceea ce priveste oferta de pe piata marfurilor de gen masculin)
- cand sunt „just in love”, fara tinta, plutind pe norisori fara vreun motiv anume, asteptand sa imi iasa in cale fat-frumos de oriunde, atunci le sunt extrem de simpatica baietilor. N-o sa comentez asta, dar asa este.
In prezent fimeilor le place de mine, si prin urmare si mie-mi place de ele mai mult decat de obicei, pentru ca is mai relaxate. Dar ma face sa rad treaba asta, pentru ca atat EI cat si ELE, oricat de subjugati/ate ar fi de orice fel de „jug” (mai mult sau mai putin metaforic), isi vor vedea pana la urma de treaba si fiecare isi va urma propria inclinatzie. Atat cei care au ochi la spate sau pe tample, cu care vad funduletzele din jur mai bine decat funduletzul – proprietate rezervata – care le sta ashezat pe genunchi, cat si cei care sunt programati de o mana invizibila sa se uite monotematic spre un singur funduletz, oricat ar fi el de nesemnificativ in comparatie cu funduletzele caprelor vecinilor. It’s just how things go everywhere, because we’re made of flesh and bones, ca toate vietzuitoarele mamifere de pe planeta.
Ma distreaza lucrurile astea.
Azi intr-o gara asteptam trenul numai eu si inca un nene. Nenea era la telefon si vorbea in romana. Nu banuia ca inteleg ce spune. S-a certat cu Alina lui, si i-a cerut pe toti din casa la telefon, vroia sa ii convinga sa o impace pe Alina cu el.
A vorbit cu Costel si cu Diana, care nu i-au spus ceea ce el ar fi vrut sa auda. A zis ca isi baga pula in el de serviciu din Italia si in ei de bani italieni, si ca nici daca ii da cineva patrusutedemilioanedeeuro el nu renunta la Alina lui pe care o iubeste. Are o singura problema, Alina respectiva face parte din categoria fimeilor cu toane – am dedus eu – fapt pentru care ea este instabila: i-a spus omului nostru tot felul de lucruri, ba ca il iubeste si ca vrea sa il vada mai repede, ba ca ea poate sa astepte, asa ca el sa ramana in Italia si sa faca bani, ba ca ea „nu stie daca il mai iubeste”…
Cand a ajuns cu povestitul naravurilor Alinei la acest punct, mie imi venea sa ma ridic de pe banca si sa ii zic: „Bai nene, nu mai da bani degeaba pe telefon, ca aia si-o gasit cel putin vreo 2 tipi acolo de cand ai plecat tu. Stai aicea la serviciul tau, ca mai sunt si italience bune, chiar daca nu le cheama Alina.” Si el nimic, „Costele, fa-i ceva lu’ aia ca eu maine dau dracu’ tot aici si vin acasa! Nu ma-ntereseaza banii! Da-i in ma-sa! Da’ io pe Alina n-o mai inteleg deloc, ce vrea fata asta, mai Costele!? Poate tie ti-a spus mai multe. De fapt si mie mi-a spus multe, mi-a spus prea multe..” Si iar incepea cu „nu stie daca ma mai iubeste”…
Ma enerva, imi venea sa ii dau una peste cap si sa ii zic sa nu plece nicaieri, pentru ca acasa n-are ce gasi, decat eventual pe cineva care ii tine cald Alinei seara la culcare in lipsa lui. Pfuaai, pai eu fac alergie la texte din astea artistice!
Auzi tu, NU STIE daca il mai iubeste! Pai? Cum ar putea sa se lamureasca?
Sa citeasca horoscopul?
Sa intrebe la magazin?
Sa se duca la Mama Omida sa ii ghiceasca in cafea sa vada daca ea il mai iubeste sau nu?
Sa dea cu zarul?
Pfui, fimeile ca Alina aia ma fac sa fiu misogina.
M-am urcat in tren si am adormit. Am visat ca mergeam cu trenul si ca deschideam ochii sa vad ce statie era in fiecare gara.
In tunel m-am uitat pe geam si am vazut pe fond negru ca Adina zambea, pentru ca she’s in love. Si e happy.

arta trilocatziei

Mai este inca loc in mine si pentru ceea ce urmeaza de acum inainte. Incep sa inteleg ca nu ma voi putea niciodata pregati indeajuns, nici pentru lucrurile rele si nici pentru cele bune care se vor intampla. Bine, sunt pregatita in masura in care un cosmar repetat care incearca sa imi anticipeze inevitabilul in cele din urma se intampla, si in masura in care de cand ma stiu calc pe sfaturi pentru a putea visa mai departe, compunandu-mi viata din vise si sperante, care se intampla chiar atunci cand ma astept mai putin.
A fost vreodata ceva ce eu sa-mi fi dorit zi si noapte si sa nu se fi intamplat pana la urma? Nu cred.. La fel cum niciuna dintre fricile mele nu a ezitat sa se adevereasca mai devreme sau mai tarziu. Greseala, in caz ca asta e o greseala, consta in faptul ca nu mi-am orientat niciodata fricile sau dorintele inspre lumea materiala, inspre obiecte.. ci inspre oameni, sau mai bine zis inspre mintile si sufletele lor.. Mi-am ales intotdeauna jucarii foarte mari, interactive: oameni.. din cauza ca pentru mine lucrul cel mai odios de pe pamant este sa fii complet singur, sa nu ai pe nimeni care sa se bucure si sa planga impreuna cu tine.
Unii sunt convinsi ca asta e ceea ce se intampla odata cu moartea. Pai ce rost mai are atunci viata? De ce iti scoate in cale oameni pe care sa ii iubesti si cu care sa te certi, ce rost are toata scenografia asta plina de personaje, daca noi pana la urma ajungem de unde am plecat, si va trebui sa fim din nou singuri, sa redevenim niste „doar eu cu mine”? In ce fel ne pregatim pentru a fi singuri daca toata viata stam impreuna cu ceilalti si incercam sa ne obisnuim cu ei? Un om care mi-a fost foarte drag, intr-o zi s-a deschis pana la a-mi impartasi viziunea lui despre viata si moarte, lucru periculos pentru cineva care gandeste cum gandea el.. nu credea ca exista suflet care dupa moarte sa plece in alta parte, ci doar: „you’re made of flesh and bones, you die – you rot”. Cu asta a reusit sa imi rastoarne prin inima toate castelele si tot ce era frumos pana atunci, a reusit ceea ce nu credeam ca se poate, sa se alunge singur din mine, unde nici nu stiu exact cum sau cand se instalase.
Culmea e ca destainuriea asta a fost facuta din mare iubire, si nu din dorinta de a se indeparta.. si a obtinut exact opusul, intrucat eu pana in acel moment nu aveam o idee clara despre viata si moarte, si nici nu imi placea sa inventez intrebari si raspunsuri acolo unde nu era nevoie de mai multa ambiguitate decat era deja. Dar niciodata nu mi-am pus intrebarea „exista suflet?”
Probabil ceea ce cred despre asta e ca sufletul exista dintotdeauna, si faptul ca noi credem sau nu in existenta lui nu conteaza, pentru ca el oricum exista.
Acest personaj a fost primul pe care l-am intalnit care sa nu creada ca oamenii au suflet. In acel moment mi-am dat seama ca lumea mea si lumea lui nu puteau coexista. Am fost foarte rea din clipa aceea, si mi-am aparat convingerea cu dintii, i-am spus: “om fara suflet, atunci n-o sa simti nimic daca in clipa asta eu te las si plec, daca dispar de langa tine, ba mai mult, fiintei tale formate integral din carne si oase, care vor putrezi dupa ce tu mori, nu are cum sa ii pese daca eu o iubesc sau nu. Asa cum eu toti anii astia am fost convinsa ca nu iubesc un sac de carne, ci o <> care e mai presus de asta, iata ca am avut acum o revelatie si mi-am dat seama ca subiectul iubirii mele nu exista. As vrea sa stiu totusi care e partea corpului responsabila cu sentimentele, si in cazul tau, cu ce anume ma iubesti?”
Nu ne-am despartit atunci, si nu ne-am certat, pentru ca nu ai cum sa te desparti de cineva care se coboara intr-atat incat sa creada despre sine ca e facut doar din tesuturi animale. Si l-am iubit din momentul ala in masura in care sunt capabila sa iubesc pulpele de pui din frigider si osemintele tuturor animalelor de casa pe care le-am avut. Uite ca imi si vine sa rad! E ciudat, ca el nu murise, Doamne fereste! Dar cu chestia aia pe care a zis-o, flesh & bones ale lui nu mai aveau prea multa valoare.
In repetate randuri mi-a tinut prelegeri cu teorii despre Marele Nimic, si despre Lipsa de Sens a tuturor lucrurilor, si mie, pe masura ce trecea timpul, mi se umplea inima cu o mare intrebare: daca imi spui de cativa ani ca ma iubesti, dar ca oamenii nu au suflet si ca nimic nu conteaza, atunci la ce bun sa fim impreuna?
Aceia au fost anii mei negri, anii ambigui in care ma luptam cu toti si cu toate lucrurile, dar mai ales ma luptam cu mine, anii in care crescusem, dar nu destul incat sa inteleg la ce imi ajutau toate lucrurile pe care le traisem si cele pe care le invatam.
Perioada nebuloasa a fost incheiata in momentul in care m-am desprins si am plecat, am lasat in urma toate serile si noptile dezbaterilor filosofice. Am luat cu mine obiecte. Si-am mai luat ceea ce stiam, ceea ce am apucat sa aflu, sa invat, pana la momentul plecarii. Am venit aici, am inceput un caiet nou. M-am semnat pe prima pagina si-am zis ca de data asta avea sa ramana curata pana cand voi termina caietul, am promis sa nu o mai mazgalesc si sa nu o umplu de floricele si semne, si ca nu avea sa mai incerc pixul pe ea ca sa vad cum scrie.
S-a intamplat totul brusc in alta limba, in alta tara, cu alti oameni. Chestia comuna celor doua lumi eram eu. Si aceste doua lumi depindeau de mine. Ele au importanta doar in masura in care PRIN MINE ele exista.
Diferenta dintre lumile in care traiesti si cele despre care ti se povestesc lucruri. Eu traiesc doua lumi, doua vieti intr-una singura, a mea. Si imi plac amandoua, nu vreau sa renunt la niciuna, ci vreau sa le topesc intr-una mai mare. Oamenii de aici si cei de acolo.. cuvintele astea „aici” si „acolo” atat de vagi, pentru ca ele fac schimb de semnificatie atunci cand eu ma mut dintr-o viata in cealalta. Cand sunt „aici”, „aici”-ul precedent devine „acolo”.
Urmeaza sa dau din nou pagina. Sa incep un al treilea mare caiet, o a treia viata. Cand o voi incepe ma voi juca pe 3 planuri coexistente in timp si in suflet, dar nu si in spatiu (raportand totul la dimensiunea fizica a omului, din punctul meu de vedere).
Din acel moment „aici” si „acolo” se vor transforma in „acolo” si „dincolo”, iar viata cea noua va avea valoare de „aici”. Eu am sa fiu „aici” si „acolo” precum si „dincolo” in acelasi timp. Sa imi explice dumnealui, care nu crede in suflet, cum o sa se poata intampla asta, atata vreme cat eu, in ceea ce priveste artele si tehnicile dedublarii corpului fizic, nu am puteri.
Sa imi arate el mie cu exemple practice cum se poate ca un sac de oase, desi se afla fizic intr-un singur loc, si nu sufera niciun fenomen de bilocatie, sa „simta” ca traieste concomitent in alte doua locuri. Si mai ales sa imi spuna care parte anatomica e responsabila cu tripla existentza in acelasi timp in trei tari diferite.

Din ganduri si prin ele ma ridic, in somn, ca un copil buimac
Si nu stiu cand e zi sau cand sunt treaz
Plutesc in sus – din mine inspre cerul alb,
Ca un copil senin, ca un copil batran.
Alerg din vis in viata si-napoi in vis
Cu aripi lungi de lemn, cu pene verzi de frunze
Ma urc, ma-nvart, ma-nalt si ma cobor
Ca un copil la mare, ca un copil frumos, ca un copil usor.
M-agat de vant, ma uit la soare,
Vreau sa ma joc, as vrea sa zbor.
Cuvintele se-asaza rand sub rand, cladind o scara.
Am sa ma urc, sa vin la tine
Sa stam cuminti, sa nu vorbim, sa stam pe iarba.
Sa ne jucam.
Cu tine am sa construiesc
Un mare parc de joaca
Si un castel
Cu lac
Si pasari
Si albine.
Din tine flori am sa culeg, ca din gradina.
Tu esti frumos si drag.
Ca un copil cuminte, si trist si vesel in acelasi timp.
Nu vreau sa plec.