Zece ani (Mariuşa XVIII)

imagine de Gabriel Pacheco

După noaptea începută în zori şi încheiată prematur, mă trezesc mult mai obosit decât eram când mă culcasem; cu genele încâlcite în urma visului proaspăt, cu urme de pernă pe obraz, scot carnetul de sub pat şi notez:

Mă întorc mereu în clasa a opta, orice aş face, orice aş trăi sau gândi peste zi, închid ochii încărcaţi de chipuri noi şi adorm, dar ajung în fiecare noapte la vechea şcoală, în fosta mea bancă; de fiecare dată am acelaşi vis, aceeaşi emoţie de sfârşit de an, îmi visez mereu ultimele zile de şcoală dinaintea vacanţei care mi-a transformat copilăria în adolescenţă, şcoala mică de cartier în liceu, ghiozdanul în servietă şi mă întorc în fiecare noapte să simt fericirea de a avea 14 ani, care încă-mi dă bătăi de aripi în stomac atunci când o visez.

Am visat-o şi pe Lorelei, de fiecare dată o visez, aşa cum era şi cum mi-o amintesc, deşi probabil ne-am întâlnit în ultimii ani de nenumărate ori pe stradă şi nu m-am mai priceput s-o recunosc. Nu ştiu unde dispar oamenii pe care îi iubeam în copilărie, nu ştiu în ce se transformă cei pe care îi iubim prima oară (descoperind că mai există şi altfel de iubire decât cea pentru părinţi) şi pe care nu-i mai revedem niciodată. Probabil că rămân acolo, în ultima zi de şcoală, ne aşteaptă în vis, ne ajută să fim noi şi să nu ne transformăm în oameni morţi pe dinăuntru, care bat străzile fără ţintă.

Stăteam în bancă, alături de ea, aşa cum am stat atunci, demult, şi – la fel ca în acele zile – nu reuşeam să aud nimic din ce se întâmpla în jur, nu mă interesa nimic altceva decât să-mi furişez mâna sub bancă şi să-i ating degetele care mă aşteptau cuminţi pe genunchi. Nu aveam nimic de spus, nici măcar nu-mi imaginam ce şi-ar putea spune doi oameni care descoperă că se iubesc; stau în vis lângă ea şi nu ştiu cui să mulţumesc pentru invenţia numită şcoală, din care nu ştiu cât am învăţat, dar ştiu că la vârsta aceea nu era niciun mijloc mai frumos de-a ne găsi; toate lucrurile existau doar pentru a ne ajuta să fim alături, pauzele fuseseră inventate pentru noi: eram atât de copleşit de tot ce simţeam, încât de fiecare dată fugeam, găsindu-mi altceva de făcut, râdeam, jucăm fotbal, alergam prin curte… dar ştiu că nu mă gândeam la altceva decât la genunchiul ei drept lipit de genunchiul meu stâng, în timpul orei care abia se încheiase. Sfârşitul fiecărei zile era ca aerul curat, pentru că totul se întâmpla de la sine, plimbarea noastră obişnuită, eu conducând-o pe ea acasă, ea întorcându-mi plimbarea şi conducându-mă spre casă şi tot aşa; nu ştiu ce record de plimbări am avut, dar ajunsesem să cunosc toate frunzele şi toate numerele maşinilor din traseul nostru zilnic; prin luna mai a fiecărui an câştigam o oră de lumină şi eram atât de fericiţi încât, în vacanţa de Paşte nici măcar nu ne căutam.

Încă mă întreb cum puteam fi atât de siguri şi lipsiţi de griji, în ce credeam, ce ne imaginam, ce gândeam, cu ce ne ocupam mintea şi sufletul încât să nu simţim pericolul devenirii noastre, din copii îndrăgostiţi în adulţi cu frunţile încruntate.

Mă întreb cum arată azi Lorelei, deşi e o întrebare stupidă, pentru că ea nu a arătat niciodată într-un fel anume, nu cred că am privit-o vreodată cu ochii unui băiat care-şi recrutează imagini de femei de pe stradă, pentru colecţia personală de fantezii. Pur şi simplu “simţeam” cum arată, fără a avea curaj s-o privesc prea mult, închideam ochii şi o recunoşteam, stomacul meu o recunoştea şi începea să se umple de fluturi iar eu ştiam că senzaţia aceea era  pură premoniţie; câteodată “aveam fluturi” când mergeam să iau pâine şi, când simţeam asta, eram sigur că urma să o văd pe stradă.

“La revedere 2000″, a scris cineva pe tablă, n-am prins atunci sensul şi aş fi vrut să corectez, crezând că ne luam rămas-bun de la anul în curs; revederea se referea la anul 2000, lipsea un “în”, la revedere ÎN 2000. După zece ani, cine-ştie unde-am fost atunci, sau dacă şi-a mai amintit vreunul dintre noi că trecuseră deja zece ani. Ţin minte că nu m-am dus, oricât de mult aş fi vrut s-o revăd pe Lorelei, nu ştiu ce mi-am inventat, dar nu m-am dus.

Lorelei, caietul tău cu “amintiri” din clasa a opta! Nu terminasem ce-am vrut să scriu.

Mariuşa n-ar înţelege. Ea trăieşte AZI, trăgându-mă după ea, din zi în zi, smulgându-mă din vis şi uneori mi-e greu să mă ridic  dimineaţa din banca noastră veche şi să merg spre bucătărie să pregătesc cafeaua iar cele două periuţe de dinţi din baie uneori sunt un mare mister. Mă trezesc “cu fluturi”, cu nările pline de parfumul din părul castaniu al colegei de bancă, mă trezesc trist, abătut, mă trezesc adult şi mă arunc în vârtejul zilelor ca un nebun, făcând “ce am de făcut”, încercând mereu răspunsuri dilemelor cotidiene, iubind-o sincer pe Mariuşa, care nu e altceva decât un fel de Lorelei contemporană, cu sâni, cu fard pe pleoape, cu tocuri şi poşetă de piele.

Dupa o noapte inceputa foarte tarziu si incheiata in zori, ma trezesc mult mai obosit decat eram cand ma culcasem; cu genele incalcite in urma visului proaspat, cu urme de perna pe obraz, scot carnetul de sub pat si notez:

Ma intorc mereu in clasa a opta, orice as face, orice as trai sau gandi peste zi, inchid ochii incarcati de chipuri noi si adorm, dar ajung in fiecare noapte la vechea scoala, in fosta mea banca; de fiecare data, de fiecare data acelasi vis, aceeasi emotie de sfarsit de an, imi visez mereu ultimele zile de scoala dinaintea vacantei care mi-a transformat copilaria in adolescenta, scoala mica de cartier in liceu central si ma pot intoarce in fiecare noapte sa simt fericirea de a avea 14 ani, care inca-mi da batai de aripi in stomac atunci cand o visez.

Am visat-o si pe Lorelei, de fiecare data o visez, asa cum era si cum mi-o amintesc, desi probabil ne-am intalnit in ultimii ani de nenumarate ori pe strada si nu m-am mai priceput s-o recunosc. Nu stiu unde dispar oamenii pe care ii iubim in copilarie, nu stiu in ce se transforma cei pe care ii iubim prima oara (descoperind ca mai exista si altfel de iubire decat cea pentru parinti) si pe care nu-i mai revedem niciodata. Probabil ca raman acolo, in ultima zi de scoala, ne asteapta in vis, ne ajuta sa fim noi si sa nu ne transformam in oameni morti pe dinauntru, care bat strazile fara tinta.

Stateam in banca, alaturi de ea, asa cum am stat atunci, demult, si – la fel ca in acele zile – nu reuseam sa aud nimic din ce se intampla in jur, nu ma interesa nimic altceva decat sa-mi furisez mana si sa-i ating degetele care ma asteptau cuminti pe genunchi. Nu aveam nimic de spus, nici macar nu-mi imaginam ce si-ar putea spune doi oameni care descopera ca se iubesc; stau langa ea si nu stiu cui sa multumesc pentru inventia numita scoala, din care nu stiu cat am invatat, dar stiu ca, la varsta aceea, nu se putea gasi un mijloc mai frumos de a ne intalni; toate lucrurile existau doar pentru a ne ajuta sa fim alaturi, pauzele se inventasera pentru noi, dar eram atat de coplesit de tot ce simteam, incat de fiecare data fugeam, imi gaseam altceva de facut, radeam, jucam fotbal, alergam prin curte, dar stiu ca nu ma gandeam la altceva decat la genunchiul ei drept lipit de genunchiul meu stang, in timpul orei care abia se incheiase. Sfarsitul fiecarei zile era ca aerul curat, pentru ca totul se intampla de la sine, plimbarea noastra obisnuita, eu conducand-o pe ea acasa, ea intorcandu-mi plimbarea si conducandu-ma pe mine; nu stiu ce record am avut, dar ajunsesem sa cunosc toate frunzele si toate numerele masinilor din traseul nostru zilnic; prin luna a fiecarui an, castigam o ora de lumina, eram atat de fericiti incat, in vacanta de Paste nici macar nu ne cautam.

Inca ma intreb cum puteam fi atat de siguri si lipsiti de ingrijorari legate de viitor, in ce credeam, ce ne imaginam, ce gandeam, cu ce ne ocupam mintea si sufletul incat sa nu simtim pericolul devenirii noastre, din copii indragostiti in adulti cu fruntile incruntate.

Ma intreb cum arata azi Lorelei, desi e o intrebare stupida, pentru ca ea nu a aratat niciodata in vreun fel anume, nu cred ca am privit-o vreodata cu ochii unui baiat care-si recruteaza imagini de femei de pe strada, pentru colectia personala de fantezii. Pur si simplu “simteam” cum arata, fara a avea curaj s-o privesc prea mult, inchideam ochii si o recunosteam, stomacul meu o recunostea si incepea sa se umple de fluturi iar eu stiam ca senzatia aceea era cea mai pura premonitie; cateodata “aveam fluturi” cand mergeam sa iau paine si, cand simteam asta, eram sigur ca urma sa o vad pe strada.

La revedere 2009, a scris cineva pe tabla, n-am prins atunci sensul si as fi vrut sa corectez, crezand ca ne luam ramas-bun de la anul in curs; revederea se referea la anul 2009, lipsea un “in”, la revedere IN 2009. Dupa zece ani, cine-stie unde vom fi fost atunci, sau daca si-a mai amintit vreunul dintre noi ca trecusera deja zece ani. Tin minte ca nu m-am dus, oricat de mult as fi vrut s-o revad pe Lorelei, nu stiu ce mi-am inventat, dar nu m-am dus.

Lorelei, caietul tau cu “amintiri” din clasa a opta! Nu terminasem ce-am vrut sa scriu.

Mariusa n-ar intelege. Ea traieste AZI, tragandu-ma dupa ea, din zi in zi, smulgandu-ma din vis si uneori mi-e greu sa ma ridic din banca noastra veche si sa merg spre bucatarie sa pregatesc cafeaua iar cele doua periute de dinti din baie, uneori sunt un mare mister. Ma trezesc plin de fluturi, cu narile pline de parfumul din parul castaniu al colegei de banca, ma trezesc trist, abatut, ma trezesc adult si ma arunc in vartejul zilelor ca un nebun, facand “ce am de facut”, incercand mereu raspunsuri dilemelor cotidiene, iubind-o sincer pe Mariusa, care nu e altceva decat un fel de Lorelei contemporana, cu sani, cu fard pe pleoape, cu tocuri si poseta de piele.