Povestea de astăzi

O dragoste tulbure

- de Dino Buzzati -

[...]
Ascultând de unul din acele impulsuri de intoleranţă faţă de monotonia vieţii cotidiene, care cuprind, uneori, chiar şi pe oamenii cu mai puţină fantezie, într-o seară de vară, Ubaldo Resera, de patruzeci şi unu de ani, comerciant de cherestea, în loc s-o ia pe drumul obişnuit, ca să se întoarcă acasă pe jos de la birou, făcu un ocol mai mare printr-un cartier pe care nu-1 cunoştea aproape de loc.
Adevărul e că uneori se întâmplă să locuieşti de-o viaţă întreagă în aceeaşi casă fără să treci niciodată pe străzi sau pieţe chiar şi foarte apropiate, vecinătatea însăşi risipindu-ţi curiozitatea de-a le vizita în realitate, cartierul acela, la prima vedere, nu avea nimic special: în ansamblu fizionomia sa nu se deosebea de locurile pe care le frecventa el de obicei. Dornic, în seara aceea, să vadă ceva nou, rămase astfel consternat: aceleaşi case, aceleaşi linii arhitectonice, aceiaşi pomişori plăpânzi de-a lungul trotuarelor, aceleaşi tipuri de magazine. Până şi figurile trecătorilor i se păreau aceleaşi. Aşa încât nu avu nici o satisfacţie.Totuşi, pe la jumătatea bulevardului Heraclit, privirea îi căzu, din întâmplare, pe o vilişoară cu două etaje, în fundul unei scurte străzi laterale. Era într-o piaţetă în care pătrundeau, ca nişte raze, mai multe străzi. Casa forma tocmai unghiul retezat la vârf de două din străzile acestea. Şi pe lături, de-o parte şi de alta, avea două grădini minuscule.

La început îşi aruncă privirea foarte repede şi fără să vrea. Dar se întâmplă ca şi atunci când pe stradă un bărbat întâlneşte o femeie şi privirile lor se încrucişează pentru o fracţiune de secundă şi pentru moment el rămâne indiferent dar, făcând câţiva paşi, simte o tulburare, ca şi cum cei doi ochi necunoscuţi i-ar fi strecurat în suflet ceva care nu se poate uita niciodată. Şi atunci, stăpânit de o chemare misterioasă, îşi domoleşte pasul, se întoarce şi-o vede pe ea care, cu aceeaşi mişcare, în
acelaşi moment, continuând totuşi să meargă, întoarce capul. Şi aşa, pentru a doua oară, privirile celor doi se întâlnesc şi tulburarea aceea, şi mai puternică, întocmai unei împunsături ascuţite, pătrunde în suflet, tainic presentiment al unei fatalităţi.

Tot astfel Resera, trecând de încrucişarea cu strada laterală, nici n-apucă să parcurgă zece metri, că imaginea vilişoarei îi şi pătrunse în suflet. Ce ciudat, se gândi el, cine ştie ce are special în ea casa aceea; şi cam aşa încerca să ascundă faţă de sine însuşi adevărul de care, în adâncul conştiinţei sale, era acum perfect conştient.
Cu nevoia imperioasă de-a revedea numaidecât casa, făcu stânga-mprejur întorcându-se pe propriile-i urme. Dar, pentru care motiv oare, săvârşind această abatere, de fapt fără nici o importanţă, simula o falsă indiferenţă, vrând să treacă drept cineva care, plimbându-se, se întoarce doar aşa, dintr-un capriciu gratuit? Oare îi era ruşine? Se temea că l-ar putea vedea cineva şi că ar putea să-i ghicească gândurile?
Cu riscul de-a se trăda – chiar şi aici jucând rolul unui trecător plimbăreţ care, din plictiseală, priveşte câte ceva -scoase un căscat cu totul artificial, asta ca să ridice ochii la etajele superioare ale caselor din jur, fără ca intenţia gestului să iasă la iveală.
Surpriză neplăcută: nu mai puţin de trei persoane, adică două doamne în vârstă la un balcon, şi un tânăr fără cămaşă la o fereastră, se uitau la el. I se păru chiar că tânărul îi zâmbea cu o neruşinată ironie, parcă spunându-i: e inutil, stimate domn, să jucaţi teatru, ştim noi foarte bine de ce v-aţi întors din drum.

„E absurd, îşi spuse Resera ca să se liniştească. Dacă cei trei mă privesc, o fac fără nici o intenţie. În momentul acesta sunt singurul trecător şi e logic deci ca atenţia lor să cadă, automat, asupra mea. Şi de altfel n-au decât să gândească orice poftesc. Ce e, în definitiv, dacă mi-a venit cheful să-mi arunc o privire spre o casă?” Cu toate acestea ştia foarte bine că, gândind astfel, nu era sincer cu sine însuşi.
Dar, intrase în joc. Să facă din nou stânga-mprejur, ca şi cum ar fi regretat prima întoarcere, ar fi fost ca o mărturisire pe faţă. Aşa că merse mai departe.
Când ajunse la răscruce şi i se deschise din nou în faţă piaţeta, în fund, cu vilişoara care închidea
perspectiva, impresia fu şi mai intensă. Şi deşi ştia că de sus cel puţin şase ochi îl supravegheau, nu rezistă impulsului şi, în loc de-a merge drept înainte pe bulevardul Heraclit, o luă la stânga, apropiindu-se de casă.

Clădirea nu avea calităţi speciale sau ciudăţenii arhitectonice. Şi adevărul este că nu puteai găsi la ea nimic neobişnuit sau provocator. Şi cu toate astea se deosebea în mod pregnant de celelalte. Stilul ei, dacă se putea vorbi de stil, era acel soi de baroc secolul douăzeci, cu o vagă nuanţă austriacă, plin de pretenţii nobiliare, care plăcea mult între anii 20 şi 30. Dar nu în asta consta forţa ei de atracţie, cu atât mai mult cu cât acelaşi gust, şi aceleaşi podoabe arhitectonice se întâlneau la multe alte locuinţe din jur, care nu spuneau nimic. Nici Resera care-şi domolise pasul ca să prelungească spectacolul, nu ştia să-şi explice de ce vilişoara aceea trezise în el o dorinţă atât de arzătoare şi aproape fizică.

O cornişă subţire la nivelul primului etaj traversa îngusta faţadă al cărei profil cu sinuoase proeminenţe amintea acele trumeawd din secolul al XVIII-lea Şi umbra de sub ele, subţiindu-se în părţi, părea, de departe, o gură arcuită într-un leneş şi fatal surâs, adresat chiar lui, Ubaldo Resera. Desigur, din cauza uneia dintre acele armonii de linii care dau viaţă arhitecturii perfecte, zidurile acelea, ferestrele acelea plăcute, acele cadenţe, acele curbe, acel acoperiş aplecat pe care se aflau coşuri ciudate (asemănătoare cu nişte pisici ori cu nişte bufniţe la pândă) exprimau o personlitate compactă, excitantă, sfruntată, veselă şi arogantă. Oare ce se ascundea după masca aristocraticei demnităţi? Ce tentaţii de nemărturisit, ce delicii păcătoase?

Fără să priceapă ce se petrece cu el, Resera, oarecum zăpăcit, pradă unui amestec tulbure de sentimente şi de dorinţe, se apropie. Uşa de la la intrare, înaltă şi îngustă, era închisă. Văzu o mică tăbliţă prinsă într-o ţintă de desen: „De vânzare. Pentru informaţii adresaţi-vă domnului Leuterio Stella, contabil, via Garibaldi 7, interior 3″. în inima lui Resera se şi luase o hotărâre.

— Aldo, îi spuse soţia, aş da oricât ca să ştiu ce-i cu tine. De la o vreme te-ai schimbat. Eşti mereu închis în tine însuţi. Mereu pleci de acasă. Şi noaptea., în somn, gemi şi vorbeşti.
— Şi ce spun? întrebă repezit Resera.
— Te preocupă ce spui în somn? Ţi-e teamă? Vezi că-mi ascunzi ceva?
— Ba nu, îţi jur, Enrica, nu mi-e teamă, nu m-am schimbat de loc, poate că m-am surmenat puţin.
— Ştii de când nu mai eşti cel de altădată? De când ţi-ai băgat în cap să cumperi casa aceea! Şi ştii ce zic eu? Casa aceea o fi ea o afacere strălucită cum zici, dar pentru mine este de-a dreptul odioasă!
— Ei, odioasă! spuse el devenind deodată pasionat şi convingător. Ba, dimpotrivă, e foarte frumoasă. Tu eşti prea supusă obişnuinţei şi te-ai ataşat de apartamentul acesta Ai să vezi ce bine o să stăm în casa noastră, pe deplin stăpâni. Eu mor de nerăbdare până în ziua mutării.
Îi străluceau ochii în mod ciudat. Soţia îl fixă, înfricoşată, apoi izbucni în lacrimi. De-abia atunci îşi dădu Resera seama: se îndrăgostise de o casă. Contrar celor ce se întâmplă de obicei cu dorinţele îndeplinite, bucuria de a locui în vila multvisată fu pentru Resera, în primele zile, deplină şi răscolitoare. Văzându-l atât de mulţumit, soţia lui, care bănuise, existenţa unei femei, se linişti şi ea, dar în zadar căuta să se simtă bine în casa aceea; fără să înţeleagă de ce avea pentru ea o aversiune de neînlăturat.
Resera, dimpotrivă, se bucura de inefabilele mângâieri ale noii sale iubiri. Da, el simţea că vila era fericită de prezenţa lui, după cum şi el era fericit să locuiască aici. Seara, când se întorcea acasă, avea impresia că ea, mica vilă, îl saluta cu un zâmbet anume. Şi dimineaţa, când, înainte de-a da colţul, se întorcea pentru a-i arunca o ultimă privire, şi ea îl saluta, aplecându-se chiar puţin înainte, ca să micşoreze, parcă, distanţa ce-i separa. Şi cu toate astea în adâncul sufletului îl rodea un presentiment neliniştitor, pe care nu izbutea să şi-l lămurească.
Începu să observe – nu trecuse nici măcar o lună – că vila nu-l mai lua în seamă. Dimineaţa, când el se întorcea pentru un ultim salut, înainte de-a face colţul, ea rămânea nemişcată, distrasă. Distrasă de cine? Abia întorcându-şi capul de după colţ, de departe, începu s-o spioneze, pe ascuns: şi nu o dată o surprinsese surâzând prieteneşte unor necunoscuţi, chiar şi de joasă extracţie. Şi apoi, aproape în fiecare zi, un somptuos automobil negru condus de un şofer rămânea îndelung în piaţetă şi dinlăuntrul ei proprietarul, un pletoric, cam de vreo cincizeci de ani, făcea, întors spre vilişoară, semne ciudate cu mâinile.
Gelozie, îndelung supliciu. Mai ales noaptea se îngrămădeau bănuielile cele mai monstruoase. Ale cui erau urmele de jos, din grădină? Ce dorea miliardarul acela mereu nemişcat în automobilul lui negru?
Şi zgomotele astea stranii în pod, ca nişte paşi de oameni? Şi cine erau noctambulii care, doi câte doi, treceau şi iar treceau cu aer nevinovat prin faţa casei, până la primele lumini ale zorilor şi, pălăvrăgind între ei, aruncau spre vilă priviri neruşinate? Din întunericul grădinii, pitit printre arbuşti, pândea printre zăbrelele gardului ca să descopere complotul.
Ei bine, asta este inumana lege a amorului. Ce mângâiere putea să găsească oare o suferinţă care era de fapt nebunie curată? Cu greu, soţia lui, alarmată de atâtea simptome îngrozitoare, începea, în sfârşit, să priceapă. Dar nu era capabilă să-l urască. Mai înainte de orice, nenorocitul acela îi inspira milă.
El însuşi, într-o noapte de august, fu cel care înlătură situaţia aceea intolerabilă. Pe la orele două îşi trezi soţia:
— Hai, repede, arde casa!
— Ce? Ce? bâlbâi ea, nevenindu-i să creadă adevărată o veste atât de bună.
Şi el, cu modestie:
— Trebuie să fi fost un scurtcircuit.
Arse ca o cutie de chibrituri. în umbra unui portic, din cealaltă parte a pieţii, Resera fu văzut hohotind îndelung. Fapt ciudat: în noaptea aceea sufla an vânt puternic. Pompierii nu putură face nimic.
La urletul sirenei, episcopul, care la ora aceea încă mai studia, se apropie de fereastră, curios. Văzu vâlvătaia roşie peste acoperişuri. Simţi mirosul de ars. Vântul împrăştia prin oraş pulberea argintie a cenuşii. O mică bucăţică, poate o fâşie de stofă arsă, se aşeză pe mâneca cuviosului, ca o fragilă aripă de fluture. Cu multă grijă o duse la nas s-o miroasă. Simţi un freamăt de dorinţă, de repulsie sau de spaima. îşi scutură energic mâneca: „Et ne nos inducas…“(1), şopti el, făcându-şi semnul crucii.

___________________

(1) - Şi nu ne duce pe noi [în ispită]… (lat.).