„E cel mai frumoas cha-cha-cha din lume – Los carinosos.”
A început să danseze. Are o rochie de culoare lila dintr-o stofă cu urzeala groasă bine întinsă pe bust, strânsă în talie de cordon, jupa scurtă şi amplă. Acest cha-cha-cha nu-i suie în picioare, ci în bazin şi în şira spinării, supunîndu-i corpul la un fel de unduire languroasă, de moleşeală, de dăruire şi refuz, ca un trap convulsiv pe o stradă care revine continuu în acelaşi punct, ca o voluptuoasă încăpăţânare, ca un joc între un val şi următorul, un ritmic act al iubirii care te trage în sus şi înjos, frenetic, măsurat, precis, obosit, insaţiabil, precum febra spiritului la ceasul amurgului în hăţişurile africane cînd sufletul se pierde în plăsmuiri şi aduceri aminte, ca lumina vânătă a străduţei din ale cărei adâncuri o voce cheamă, ca rumenele buze ambigue care s-au deschis pentru o clipă a promisiune mută în reverberaţia farurilor, ca trista tinereţe care se azvârle râzând şi se tăvăleşte fericită în noroiul care o va zdrobi, aspiraţii, chiar idealuri, vibraţie profundă a materiei viscerale, voci ale pământurilor pe care nu le vom vedea niciodată, imitaţie a triumfului care nu se va împlini nicicând, ciocan blând şi crud cu care loveşti din trei în trei cu o scurtă pauză la mijloc, din trei în trei loveşti, loveşti din trei în trei şi te arunci în cataractele lui şaptesprezece aprilie lovind din trei în trei pietrele de moară iar apa înnebuneşte izbind, devine şarpe, epilepsie, harpă, pierzanie, dar ea deasupra cu pantofii cu toc cui pluteşte, se joacă şi surâde cu ostentaţia învingătoare a unei copile înţelepte care a regăsit seva irezistibilă şi adevărată a vieţii.
Există, în motivul popuiar al muzicii, simplu ca un ram desfrunzit şi totuşi încărcat de veacuri, ceva care spune cu precizie adio, cu puterea iubirii pentru ceea ce a fost şi nu se va mai întoarce şi în acelaşi timp un presentiment
confuz a ceea ce se va întâmpla poate într-o bună zi, pentru că muzica adevărată se află în regretul trecutului şi în speranţa zilei de mâine, care e deopotrivă dureroasă. Apoi e disperarea zilei de azi, plăsmuită din amândouă. Şi în afara lor nu mai există poezie.
„Ce e?” o întrebase.
„E cel mai frumos cha-cha-cha din lume. Los carinosos.”
El se aşază pe divan şi o priveşte, înspăimântat şi pierdut. Ca vânătorul care se pregăteşte să împuşte iepurele şi vede balaurul. Ca soldăţelul încrezător care se trezeşte pe neaşteptate dinaintea unei armate aliniate împotrivă-i cu infanterişti, tunuri şi călăreţi în armură. Precum cel ce-şi dă seama că a sfidat pe cineva de o sută de ori mai puternic decît el. Dansând, ea credea poate că se joacă, nu-şi dădea seama de ceea ce se întâmpla. O făcea dintr-un impuls copilăresc, din surplus de energie, din plăcerea de a fi admirată. Ştia asta, da, să danseze cha-cha-cha în mod uimitor, cu o stăpânire absolută, încât, din cochetărie, se prefăcea uneori că se împiedică. Nu-şi dă seama însă, dansând, de ceea ce i se petrece în suflet. Pentru că aici, purtată de o forţă misterioasă, fetiţa cu purtări îngrozitoare, obişnuită să-şi închirieze trupuşorul cu ora, se eliberează acum, fără ştirea ei, de miasmele ungherului muced, oferindu-se luminii.”
[Dino Buzzati - "O dragoste"]
Foarte frumos dansul acesta.