Italia, ţara tuturor…

foto: © Adina/Genova 2008

Mă distrez/întristez să ascult uneori impresii ale turiştilor români care ajung în Italia (valabil pentru orice altă ţară pe care ar vizita-o)… Pe lângă superficialitatea de a se înfige direct în magazine şi-n cafenele când ajung aici – cumpărăturism tipic american, consumism, snobism-, (chestie care mă deranjează cumplit, nu pentru că locuiesc aici de multă vreme şi am asimilat – sau poate am fost asimilată de către societatea asta) – se grăbesc să eticheteze Italia de parcă i-ar cunoaşte deja orice aspect, de parcă i-ar fi priceput toate mecanismele!

Se uită cu ochiul hulpav al căutătorului de defecte, pentru a putea emana un “ia uite, că şi aici au gunoaie şi gropi, nu se găsesc numai la noi!” dupa bine-cunoscutul sindrom al caprei vecinului. Nu ştiu cum reuşesc să emită cugetări universale despre o ţară întreagă, după doar 5 minute de la rotirea privirii în jurul axei verticale a propriului trup, într-un orăşel oarecare unde-au poposit să facă plinul sau să ia prânzul.

L-am auzit şi pe Mircea Badea cu (parafrazez) “e la modă să mergi în vacanţă în Sardinia, nu ştiu vedetele astea că acum ceva vreme, cine se ducea acolo nu mai ieşea întreg” – probabil încercând o glumă nesărată (am voie să spun “de căcat”?) la adresa Mafiei, despre care ştim că se află prin Sicilia şi nicidecum în minunata insulă sardă; îl sfătuiesc să navigheze spre Sardegna, să petreacă o zi, nu mai mult, pe o plajă neatinsă de picior turistic, unde îţi trec peştişorii printre glezne şi-i vezi de parc-ai fi în piscină; îi doresc să VADĂ înainte de a emite bule matinale de acest gen. Trimitere expres pentru Mircea Badea: coasta de vest a Sardegnei!

Faptul că sunt inteligenţi, nu-i face pe oameni să fie şi “umblaţi” sau cu bun-simţ, cum spune străbunică-mea. Nici nu se dau bine jos din maşină şi încep să lanseze judecăţi atotştiutoare. Turistul nu e un narator omniscient. Când ajungi într-un loc prin care n-ai mai trecut, eşti curat, eşti prunc; mergi să deschizi ochii şi mintea, să culegi NOUL şi FRUMOSUL, nu mergi cu ochii în pământ căutând confirmarea ideilor tale negative preconcepute.

Am ajuns aici acum 7 ani, în scop turistic. Nu m-am grăbit să arunc noroi peste această ţară doar din cauză că am văzut noaptea un şoarece pe-o ghenă sau pentru că un nene de integritate mentală îndoielnică a strigat: “bella bambinaaaa!” după mine. Nu m-am scârbit şi nu m-am închis în îngustimea frunţii mele, crezând c-am pătruns toată filosofia acestei ţări şi-a acestui popor… de la care acum 2000 de ani am învăţat să scriem.

Am 5 ani de când sunt studentă aici, mi se întâmplă lucruri bune şi mai putin bune pe străzile Genovei, am experienţe de tot felul, îmi întâlnesc mereu în mijloacele de transport în comun conaţionalii cu jargonul atârnat în colţul gurii şi mi-e ruşine că vin de unde vin. Uneori încerc să mă păcălesc că-s italiancă şi mi-e ruşine de această fantezie… deşi nu trădez nimic, ci – parafrazându-l pe Octavian Paler – am voie să îmi exprim DEZAMĂGIREA.

E drept că în Italia sunt lucruri care nu funcţionează, e drept că suferă de migrenă politică şi economică în acest moment, e drept că de pe locurile de frunte în Turismul mondial a căzut pe locul 28 (dupa ultimele statistici). E drept că are mulţi locuitori ignoranţi, (deşi mai mulţi proşti decât în România – “stupid people”, cum zicea Brucan – nu mi-a fost încă dat să întâlnesc în altă ţară.. şi-am tot fost, am deschis ochii, în căutare de netedcreieraţi bipezi. Dar nu, la noi pe tărâmul mioritic gradul de incultură şi spălare de creier e ÎNSPĂIMÂNTĂTOR! În sensul că… vedeţi şi voi, mă înspăimântă până şi pe mine, o mucoasă de 24 de ani, rezultă că e într-adevăr VIZIBIL!)

Sunt şi aici defecte. Multe. Dar cred că nu e nimeni îndreptăţit să pună etichete peste tot, după numai un weekend petrecut într-un nameless town italian.

Voi rămâne de părere că, pentru a fi cât de cât CUPRINZĂTOR, COMPLEX în păreri şi etichete (atentie, pentru că “obiectiv” nu cred că poate cineva să devină), o ţară trebuie TRĂITĂ, zi de zi, printre oamenii ei, buni, răi, proşti, interesanţi, veseli, băutori de vin roşu sec şi de cafea espresso, mâncători de spaghetti şi de gelato artigianale. Nu ne putem lansa în judecăţi înainte să fi încercat măcar să ne punem în locul lor, să înţelegem CE ESTE ceea ce trăim.

Am observat pe un blog al carei autoare (ziaristă) povestea ceva despre un loc italian cu istorie tristă (VAJONT – pe care îl şi poceşte în scris, atat în text cât şi în “tags” – omiţând “T”-ul final) că nu ştie despre ce vorbeşte… M-am întristat… mai ales pentru că nu era vorba despre un amănunt, ci e ca şi cum ai trece pe lângă Cernobil şi ai spune că “anul trecut s-a surpat o fabrică acolo şi din cauza asta azi putem admira un peisaj natural mirific”. Deci, cu toate scuzele, am voie sa fiu dezamăgită, da?

Informaţii despre dezastrul de la Vajont (9 octombrie 1963) găsiţi pe Gugăl câte vreţi. Totul e să vă depăşiţi ignoranţa şi nepăsarea şi să daţi click înainte să inventaţi poveşti de adormit copiii. Pentru a vă facilita căutările, iată aici un link (disponibil în limbile: italiană şi franceză) http://www.vajont.net/

Mai departe, numai noaptea are grija de gândurile noastre, fapt pentru care vă doresc tuturor o singură Noaptă Bună.