lecturici de-o cafea

azi va trimit spre blogul Gabrielei Savitsky , unde am ajuns din pura intamplare (dar – cum eu nu cred in hazard si coincidenta – am impresia ca totul a fost foarte fin inscenat astfel incat eu sa ajung astazi cu click-ul meu curios aici si sa nimeresc peste Filomela there you go partea a XII-a din serie;
biscuiti Maria Ta si cititi-le si pe celelalte:

“

Povestea Filomelei Pizdrintz si a lui August Palton (XII)

mai 19, 2008 · 29 Comments

- Si?… Povesteste-mi, hai! Cum e in Italia? zise Filomela sorbind cu paiul din ceaiul din pahar si urmarind-o cu privirea ei azurie, intensa, pe Camelia.

- Cum sa fie? Acuma e bine! M-am adaptat. Da’ la-nceput, in fiecare zi voiam sa plec acasa. In fiecare seara, cand urcam la mine in camaruta, la cucurigu, ziceam: maine plec, gata! Imi fac bagajele si plec!

- De ce? Erau rai? Italienii sunt ca noi, latini, comunicativi…

- Da, comunicativi, cum zici. Au nivel de trai tu, Filu. Cand am ajuns acolo, eram in stare sa accept orice, si sa spal veceuri. Nu stiam limba, nu intelegeam nimic. Imi venea sa-mi trag una sa-mi sfaram capul meu prost care nu pricepea nimic. Intelegeam ici-colo cate un cuvant. Asta, verisoara ta, m-a dus la o familie. Erau modesti. Aveau o casa cu tot ce trebuie. Fusesera bogati, avusesera firma de mase plastice, mai aveau in spatele curtii niste utilaje.

- Si ce se intamplase cu ei? Au dat faliment?

- Aveau o fata, tu. Fata…, ca era ca mine, avea 31 de ani. Si fata asta a lor era bolnava psihica.

- Adica era nebuna? Ce facea? Urla, tipa, vorbea fara sir? Cum, nebuna?

- Nu urla. Ca asta mi s-a parut si mie suspect, cand mi-au zis ca e bolnava psihica. Era apatica, statea ore in sir cu ochii ficsi, intr-un punct.

- Lasa ca si noi suntem cateodata apatice si nu mai suntem bolnave. Ce, tu nu te uiti cateodata int-un punct?

- Da, ma uit, cand am cate-un cos pe frunte. Lasa-ma-n pace sa-ti povestesc. Trebuia sa fac mancare si curat, la inceput; cumparau ei, ca eu nu stiam limba. Am zis ca na, mancare invat eu repede, dupa obiceiurile lor. Ne-am inteles cu 800 de euro pe luna, sa ma plateasca. Imi dadeau mancare si aveam unde sa dorm. Au chemat un doctor, sa ma verifice daca sunt sanatoasa, in prima zi. Ala m-a ascultat, m-a pipait si a zis ca e-n regula. Ma simteam ca un animal la targ. Da’ eram angajata lor, n-aveam ce sa zic. Unde castigam in Romania 800 de euro pe luna? In definitiv, daca te gandesti bine, era normal sa aiba nevoie de cineva sanatos.

- Si? Ce faceai?

- Pai, ma trezeam la 6 dimineata. Imi faceam toaleta, ca aveam o baie, sus, langa camera mea. In camera, aveam un pat, un dulap si o masuta. Mi-a prezentat-o, camera, proprietarul, tatal fetei. Era batran, avea vreo 65 de ani da’ parca ar fi avut o suta, asa era de prapadit. Cred ca de suparare, de fie-sa asta. Dupa asta, ma duceam jos sa pregatesc micul dejun. Cafea, lapte, cu niste cornulete, le cumparau ei. In prima dimineata, m-a ajutat proprietara, dona Giovanna, mi-a aratat. Am crezut ca au musafiri. Erau, pe un platou, vreo 40 de cornulete. Cum nu stiam sa-i intreb, am tacut. S-au asezat la masa. Au coborat cu totii, de prin casa, ca aveau o casa cu 6 camere.

Asta, Giovanna, a impins tava cu cornuri in dreptul fetei. Ligia o chema. Era slaba ca un tar, asa ca tine, cum erai tu. Ciolanoasa. Cu privirea aia a ei, in gol. A inceput sa manance. Fiecare se uita in ceasca lui, si-au pus cate o ceasca de cafea cu lapte, fiecare. Eu stateam cuminte si ma uitam. Bai, cand a inceput asta sa manance mi s-a ridicat parul pe mine de parca am vazut lupul, tu, Filu. Stii cum sunt animalele hamesite? Infuleca intreg si se uita piezis, cu coada ochiului, sa nu-i fure cineva. Mi-am facut cruce cu varful limbii si-am zis, Doamne pazeste si apara! Bine ca nu-i violenta. Avea bulimie. Asta era boala ei. Manca si vomita. Manca si vomita. Inafara de mancare n-o bucura nimic. Puteai sa-i aduci cadourile de pe lume, ea numa’ cand vedea mancare se trezea din lumea ei in care visa… Am sters trei luni, am spalat baia dupa ea, ca era neglijenta. Faceam hardaie intregi de mancare. Paste, ciorbe, ca i-am invatat si la mancare de-a noastra, le-am facut si sarmale. Manca de te lua groaza, ore in sir. Cu o privire de fiara. N-am mai vazut asa ceva in viata vietilor mele, nici n-am auzit. Cica-i boala oamenilor bogati! Vai de capul lor! Mai bine sarac si sanatos la cap! Dupa ce manca, se ducea la baie si vomita. Toata averea lor, toti banii se dusesera pe la doctori si prin sanatorii, s-o faca bine. N-au reusit nimic. Asa ca isi cheltuiau ce mai aveau, de la asigurari, pe mancare. Manca de 100 de euro pe zi. Daca nu-i dadeai mancare, cata ii trebuia ei, incepea sa tipe. Ziceai c-o injunghie cineva, asa racnea. Atunci n-aveam ce face, ii dadeam sa manance, pana se satura.

- Cum ai rezistat?

- Ma mai incuiam in camera si plangeam. Pentru ca nu aveau sa-mi dea mai multi bani, mi-au mai gasit ei la doua case, doar sa fac curat, sa spal si sa calc. Mai castigam si mai schimbam aerul. As fi muncit si 20 de ore pe zi numa’ sa castig sa trimit acasa, la copii… Si mi-era un dor de ei, ma ustura sufletul, asa simteam, ca arde sufletul in mine. Da’ n-aveam ce sa fac… Ce sa fac acasa, cu 4 milioane, cat castigam la bar? Nici de mancare nu mi-ar fi ajuns…

- Si cat ai stat cu bulimica?

- Bai, Filu, stai ca nu ti-am povestit tot. Imi da odata dona Giovanna asta 200 de euro, sa ne ducem la pizzerie. Avea pofta de pizza Ligia. Ne ducem. O cunosteau toti din cartier. Cand au vazut-o ca intra, si-au lasat oamenii pe masa si-au iesit. Am comandat 14 pizza. Manca, cu ochii sticliti, atintiti pe feliile pe care le baga in gura. Ma uitam la ea si ma asteptam sa-i creasca dintr-o data par pe ea, stii, ca-n filme. Sa se transforme in lup. Te lua groaza cand o vedeai cum mananca. Eu am mancat o feliuta mica, a sasea parte dintr-o pizza si se uitase lung cand am luat-o. Ca ii era frica sa nu-i ia cineva mancarea. Se ducea la toaleta, trebuia sa merg dupa ea, sa nu se-nece dracului si sa fac curat, ca eram bona ei. A mancat pizza de toti banii si dupa asta, cand a vazut ca nu mai avem, s-a uitat in jur. Pe mese, erau vreo 8 mese, erau cateva pizza cum le lasasera oamenii si plecasera. S-a dus si a strans tot de pe mese, si le-a pus langa ea si a mancat tot. Bai, Filu, vreau sa spun ca atunci m-am lecuit de mancat. De la experienta asta, mananc ca o vrabie. O tot vad pe Ligia in fata ochilor, cu ochii ei inrositi, cum infuleca. Peste o saptamana, mi-am luat banii, catrafusele si am plecat. M-am mutat la o alta familie. Era iarna deja. Aveau o batrana de 89 de ani care nu mai voia sa moara. Ei erau toti cu lucru, n-aveau timp de baba. Asa ca mi-au lasat-o mie in grija. Nu-ti spun ca dupa o saptamana, mi-era dor de Ligia bulimica. Baba era mereu inghetata de frig. Ma trezeam la 5, ma inghiontea ea. “Nu te platesc sa dormi!” striga cu glas pitigaiat. Acuma intelegeam bine italiana, imi parea rau c-o inteleg, cateodata. Vorbeau despre mine ca despre o mobila. “Camelia nu a facut patul astazi, in camera la Giovanni. Nu i-a calcat lenjeria lu’ Luca.” Nu aia, nu aia. Nici nu puteam sa fac tot ce era de facut, ca ma striga baba, daca lipseam un minut de langa ea. “Camelita!” in sus si-n jos, nici la veceu nu ma lasa mai mult de cinci minute.

“